Oksa Pollock. Pădurea rătăciților

Recenzia celui de-al doilea volum al seriei despre care unii au amenințat c-o să facă și o să dreagă, mai pe scurt, c-o să-l detroneze pe Harry Potter de acesta n-o să se mai vadă și o să considere binefăcătoare o eventuală reînviere, chiar dacă asta presupune ceva înfruntări cu Cap de Mort, nu de alta, dar i s-ar oferi ocazia să revină pe primul loc… Cam aiurea, trebuie s-o spun, dar, chiar cu riscul de a mă repeta, dar Potter poate să-și doarmă liniștit somnul de veci fără să fie bântuit de teama că o să fie detronat. Pentru că recalma și amenințările la adresa supremației lui Potter sunt cam fală goală, traistă ușoară.

Cartea nu e rea deloc, este chiar plăcută, dar publicitatea deșănțată și exagerată care i se face o să-i provoace pe termen lung mai mult rău decât bine. Pentru că cititorul, avertizat c-o să dea de aventuri și alea-alea mai ceva ca în Harry Potter, s-ar putea să încerce în final un oarecare sentiment de neîmplinire în amestec cu dezamăgire. Dacă domniile lor, criticii, ar avea ceva mai mult discernământ… Ei bine, realismul ar fi de preferat extazului nejustificat. E părerea mea și mi-o mențin. O apreciere critică, realistă, face mai mult bine decât o emanație de moment care avertizează vârful ierarhiei.

A, și ar mai fi calitatea traducerii care, ca și la primul volum, șchioapătă. Ici, colo, mai apare câte un regionalism, câte un dezacord, mai câte o greșeală de tipar. Se întâmplă și la case mai mari și nu sunt chiar atât de numeroase încât să fie supărătoare, mai ales că acțiunea prinde și nu lasă timp pentru prea multe aprecieri critice pe marginea conținutului.

Un alt aspect care supără sunt clișeele. Cam prea numeroase  pentru o carte cu atât de multe pretenții. Dar aici lucrurile sunt nuanțate. Dacă autoarele și-au propus să scrie o carte chiar atât de bună încât să doboare un simbol al literaturii de gen, atunci s-au complicat cam prea puțin pentru un război așa de mare. Dacă tot tămbălăul a fost pus la cale de aparatul de presă și de niște critici puși pe cleveteală, ei bine, atunci scriitoarele sunt, din punctul meu de vedere, absolvite de orice vină. Și au parte de tot respectul meu. Chiar au făcut treabă bună. La un nivel inferior decât cel trâmbițat, dar treabă bună. Cu tot respectul, am citit muuuuuulte cărți cu pretenții mult mai slabe decât aventurile de față.

Dar câte ceva și despre conținut, nu de alta, dar să nu se creadă că am ceva cu cartea. Nu, nu am cu cartea, ci cu cei care au creditat-o cu mult peste posibilități. E altă mâncare de pește.

Oksa a scăpat cu bine de aventurile primului volum doar pentru a da nas în nas cu altele și mai complicate și mai înspăimântătoare. De data aceasta cel care o pățește primul este neprețuitul prieten Gus. Care dispare. Fără să dea semne că i s-ar întâmpla așa ceva și fără să lase în urma lui nimic altceva decât un telefon mobil. Acesta este firul de la care pornește călătoria prin labirint. O fotografie. Un semn lăsat ca din întâmplare. Indiciile încep să se adune. Dușmanii își ascut săbiile și caută alianțe. Dar nici Oksa nu stă cu mâinile în sân.

Dar aventura nu este una obișnuită. Oksa și aliații trebuie să facă față unei călătorii într-un… tablou. Da, într-un tablou, aspect care ne este sugerat și de imaginea de pe copertă. Ceea ce, iarăși revin la punctul de vedere personal, reprezintă un pleonasm. O lume în care timpul trece… trece… Aproape la fel de repede ca atunci când citești cartea.

Și problemele eroilor nu sunt doar în lumea din tablou. Îi pândesc probleme și în lumea reală.

Dacă vă era dor de Sisizurlii (pe cuvântul meu, alt nume mai deștept nu s-a găsit?), de bunica Dragomira, de Oksa și prietenii ei  și – de ce nu? și de dușmanii ei, citiți cu încredere Pădurea rătăciților. Dacă nu aveți expectanțe superioare, gen să-l bușească pe Potter de pe tron, garantez o experiență mai mult decât plăcută.

Recenzie apărută în campania vAlluntar, campanie în cadrul căreia cei de la editura All plantează câte un copac pentru fiecare 15 comentatori la o recenzie. Așa că, fiți verzi! Comentați!

4 păreri la “Oksa Pollock. Pădurea rătăciților”

  1. Calatorie intr-un tablou. Ideea mi se pare interesanta si poate ca numai din aceasta cauza eu cred ca aceasta carte merita sa ii fie acordata o sansa.

  2. departe de mine ideea de a nu acorda o sansă acestei carti, ba dimpotriva. Dar dacă te crezi mai tare ca Potter, pai atunci accepta o critica pe masura

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *