Disciplinele opţionale — de la teorie la practică

Introducerea disciplinelor opţionale în cadrul programei şcolare a fost primită cu urale acum ceva timp. Prea puţine voci s-au ridicat împotriva „opţionalelor” care au fost văzute iniţial aşa cum trebuiau văzute. Ca nişte discipline de studiu în cadrul cărora elevii să poată face „altceva” decât până atunci; o infuzie binefăcătoare în cadrul orarului tradiţional care ameninţa să sucombe în lipsa capacităţii de a se adapta la realităţi pe care multă vreme sistemul de învăţământ din România a preferat (şi încă preferă) să le ignore. O oră (sau chiar două) pe săptămână în cadrul cărora elevii să studieze acele discipline de învăţământ care chiar le fac plăcere. Un vis frumos care, în anumite ciscumstanţe, a avut şansa de a se transforma într-un coşmar. Din păcate.

Spun asta deoarece, privind în jur, am observat că mai degrabă CDŞ-ul este deturnat dinspre destinaţia iniţială către una mai pragmatică, menită să rezolve probleme de moment decât să slujească interesului elevilor. În foarte multe şcoli, se predau discipline opţionale exact din ariile curriculare deficitare; acolo unde este nevoie de o oră (sau mai multe) pentru a se completa o catedră deficitară, sau chiar o jumătate de catedră, în cazurile disperate, se găseşte şi opţionalul — sau opţionalele —capabile să rezolve problema. Şi o rezolvă cu succes de necontestat.

Prin urmare, se poate constata cu uşurinţă că o iniţiativă frumoasă, chiar menită să ajute elevul, a fost denaturată pentru interese cu finalitate discutabilă. Spun discutabilă deoarece prin deturnarea CDŞ-ului pentru interesele unui anume cadru didactic se pierde din vedere ceea ce este mai important şi anume interesul elevului. Interes care ar trebui să primeze oricând şi în orice condiţii. Pentru că acesta este scopul sistemului de învăţământ. Să asigure elevului educaţia necesară pentru a deveni un adult responsabil şi un bun cetăţean şi la aceasta contribuie şi CDŞ-ul care, prin definiţie şi scopul în care a fost creat, trebuie să asigure acel interval orar de destindere, acea oră de curs la care elevul să vină cu plăcere, să simtă nevoia să se uite la ceas pentru a verica nu cât timp a mai rămas până  la pauză ci cât timp a mai rămas până începe ora.

Aşa ar trebui să se petreacă lucrurile, cel puţin în teorie, dar realitatea este cu totul alta. La o şcoală am întâlnit, la doar şase clase de gimnaziu, nu mai puţin de patru opţionale pentru obiectul geografie. Ce anume se studia în cadrul acestora? „Geologia Europei” la clasa a VI-a. „Geologia orizontului local” la clasa a V-a. Cam prea mult pentru elevii respectivi. Cum s-a ajuns la această situaţie? Ei bine, au trebuit să aleagă. Între două opţionale la geografie, desigur.

Iar situaţia de mai sus se repetă, cu variaţiunile de rigoare, în tot mai multe dintre şcolile noastre. Pentru ca domnului de cutare să-i iasă catedra. Pentru ca doamna de cutare să nu fie nevoită să facă naveta la o altă şcoală pentru a-şi competa catedra. Pentru a face loc pe jumătate de catedră unei persoane care „trebuie să mănânce o pâine”. Motive sunt, bine că se găsesc opţionale. Cu complicitatea consiliilor de administraţie, uneori cu implicarea „dedicată” a unui director fâşneţ, treburile se rezolvă şi totul se termină cu bine. Mai puţin pentru elev, dar lui cine-i mai cere părerea când este vorba despre disciplina opţională?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *