DOI PE-O MĂTURĂ

ANNA DALE — ŞOPTINDU-LE VRĂJITOARELOR

Traducere de Mariana Petcu

Editura RAO — 2004

Citind „Şoptindu-le vrăjitoarelor” mi-am adus aminte de vârsta la care mi-am dorit şi eu să călăresc o coadă de mătură. La acea vârstă era la modă Mica vrăjitoare şi, chiar dacă plăcerea de a călători pe o coadă de mătură, era rezervată doar fetelor, măcar puteam spera la aşa ceva. Anii au trecut şi de zburat pe coadă de mătură nu am zburat dar… cu tehnologia asta, nu se ştie niciodată (cu toate că zburatul pe coadă de mătură ar putea fi încadrat la categoria mijloace clasice).

Joe, un puşti destul de liniştit, este pus în situaţia de a efectua o călătorie pe care nu o prea doreşte, dar pe care nu o poate evita. Şi ghinionul face să nimerească într-un compartiment cu nişte persoane dubioase din cauza cărora se va declanşa o serie de aventuri care-l vor transforma, destul de repede şi mai ales neaşteptat, într-un membru cu drepturi depline al Sabatului Urzicii Moarte, Sabat care, mai toată lumea o recunoaşte, ducea o acută lipsă de membri. Citește în continuare DOI PE-O MĂTURĂ

ETERNUL DOREL

Cred că nu există român, băutor sau nu de UNIREA (mamă, frate, ce-or spune patrioţii de la 1859 când or afla cum se numeşte un coniac de trei parale, calitativ vorbind) să nu-l ştie pe Dorel. Dorel, băiatul acela care munceşte ca fraierul şi derbedeii bătrâni râd de el. Poante de şantierişti, pe care le gustă oricine, mai puţin Dorelul in cauza.

Întâmplarea asta s-a petrecut cu ceva timp în urmă şi, de fiecare dată când mi-o aduc aminte, mă gândesc la  Dorel. Un vechi prieten, cu spirit întreprinzător, şi-a deschis o societate de construcţii. Om foarte corect (pe bune), plătea angajaţilor şi ore suplimentare, încă de prin ’98, când restul patronilor nici nu ştiau ce înseamnă (să plăteşti ore suplimentare, desigur). Dar într-o zi, prin 2000 prietenul acesta al meu a concediat şapte oameni dintr-o lovitură (mai ceva decât croitoraşul cel viteaz). M-a mirat acţiunea, Relu nu dădea oameni afară, aşa că am întrebat cum s-a întâmplat.

„I-am găsit dormind pe la ora 11, la o lucrare la VatraDornei. Poate că nu-i dădeam afară, dar unul dintre ei, un bucovinean cât un munte, cu ochi cârpiţi de somn m-a luat la zor. Măi şefu’ da’ cum vrei să facem ore suplimentare dacă nu ne odihnim de dimineaţă. Asta a pus capac la toate”.

Corect, s-a marcat. Mai poţi spune ceva, Dorele?

CARRIE. FĂRĂ ALTE ADĂUGIRI

Trebuie să recunosc, spre ruşinea mea că eu şi regele ne-am evitat reciproc  o anumită perioadă. Eu mai mult decât nea’ Fănică, se înţelege, el probabil nici n-a ştiut şi nici nu a aflat. Chestia asta cu horror nu-mi suna prea interesant la urechi, mai ales că, acum mai bine de un deceniu şi ceva, în mileniul trecut, i se spunea „groază”. Pentru încercarea mea de a descoperi ce anume se găseşte în spatele genului, n-am avut la dispoziţie, pentru început, decât filmele de gen, la video. Jalnic, foarte jalnic. Primul meu contact cu groaza regizată mi-a lăsat un gust amar. Apoi pe piaţă a apărut nea Fănică, cu reclama corespunzătoare, am auzit, am citi despre el dar nu m-a interesat. Prima reclamă suna cam aşa „prin Carrie, Stephen KIng atinge un record în ceea ce priveşte numărul de victime într-o operă literară”. Incitant, nu? Cartea nu-i prea groasă dar e vorba de recorduri? Păi ce face, omoară câte un personaj la două-trei rânduri?

Până acum vreo unsprezece anişori când, fiind MTR-ist (militar cu termen redus să nu se înţeleagă altceva că mă supăr) la fabrica de sergenţi-major poliţai — acum le spune altfel, dar subansamblele au tot aceleaşi specificaţii tehnice — duceam o viaţă trândavă. Concediu plăcut pe livretul statului. Un coleg, Doru Purnavel (cu P, nu cu C) venise cu o parte din biblioteca personală în armată. Şi, printre altele, avea şi Carrie. Mulţumesc Doru, cu ocazia asta te-am căutat pe face şi te-am marcat.

Prin urmare, am început cu ce trebuie, cu Carrie. Citește în continuare CARRIE. FĂRĂ ALTE ADĂUGIRI

O CARTE CAPCANĂ

Da, recunosc, am căzut în capcană. Iar…

În ultima vreme nu pot spune că dispun de prea mult timp liber, ba dimpotrivă… Aşa că, sincer, nu-mi prea permit să recitesc. Abia ajung să mai citesc din când în când. Dar s-a întâmplat. Acum câteva zile, într-unul din rarele momente de răgaz, am pus mâna pe Papillon de Henri Charrière.

Stătea acolo, la locul ei, în bibliotecă. N-am mai pus mâna pe ea de când am cumpărat-o, nici măcar nu am citit-o. De citit am citit ediţii mai vechi, şi am făcut-o de opt ori. Ultima dată s-a întâmplat cu vreo cincisprezece ani în urmă (mamă, frate, când au trecut şi unde s-au dus?) Şi de fiecare dată mi-a plăcut. Aşa că, în urmă cu câteva zile am făcut greşeala (de ce greşeală?) să o iau la răsfoit. Şi s-a întâmplat pentru a noua oară. Am lăsat totul deoparte şi, la ceas de seară, am citit Papillon din nou, cu aceeaşi pasiune ca şi prima dată. Chiar dacă ştiam multe pasaje pe de rost, chiar dacă ştiam cum o să se sfârşească fiecare tentativă de evadare, chiar dacă ştiam că-şi va părăsi familia de indieni. O carte autobiografică, epopeea unui om pentru care libertatea a fost mereu cel mai de preţ lucru.

E o carte care se citeşte singură. Bine scrisă, chiar dacă autorul ei nu este, prin ocupaţie, un om de litere. Dar se pricepe de minune să aşeze cuvintele în pagină, cu o uşurinţă şi o coerenţă pe care l-ar invidia şi un scriitor profesionist (sau chiar unul amator, ca mine); o pricepere care nu poate izvorî decât dintr-un singur filon şi anume experienţa personală. O experienţă de care autorul s-ar fi lipsit bucuros, dar care i-a adus notorietatea cu puţin timp înaintea morţii (cartea a apărut în 1969 iar autorul a decedat în 1973). Pentru că de cele mai multe ori viaţa bate ficţiunea şi una este să-ţi imaginezi şi alta să trăieşti  totul pe propria piele Totul se leagă, toate faptele sunt descrise precis şi în cuvinte simple, un limbaj de o fluenţă uluitoare (ţin minte că, atunci când am citit prima dată Papillon, într-o ediţie antedecembristă, m-a amuzat teribil că a lovit un temnicer în boaşe, da, aţi citit bine, boaşe).

Dacă nu aţi citit Papillon, atunci faceţi treaba asta, n-o să regretaţi. Dacă aţi citit cartea, citiţi-o din nou. Nici voi n-o să regretaţi. Lectură plăcută!

PRIMUL CONCURS, PRIMII CÂŞTIGĂTORI

Ei, iată că, după vreo zece zile de emoţii s-a sfârşit şi primul concurs de pe mitoceanu.com, concurs în cadrul căruia au fost puse la bătaie trei exemplare din APOCALIPSA 2012, de Lawrence E. Joseph. De-a lungul celor nouă zile s-au adunat douăzeci de comentarii. Cum se face că numai cinci au primit aprobare? Păi, după oarecare reflecţii am eliminat acele comentarii care se rezumau la „bine”, „vreau şi eu (cartea)”, „mişto” sau cele care făceau referiri calitative la conţinutul cărţii (fără să fie citită, bănuiesc), printr-un limbaj specific vidanjorilor. Pe scurt, am eliminat tot ceea ce nu se plia pe cerinţele concursului. Nici nu era greu, se cerea doar un exerciţiu de sinceritate, nu neapărat şi de imaginaţie. În fine, au rămas cam patru (Susu, a comentat de două ori, unul dintre comentarii fiind direcţionat către Dorin).

Şi câştigătorii sunt:

DORA

SUSU

DORIN

LUCIAN

Da, aţi citit bine, sunt patru câştigători la 3 premii, nu neapărat în ordinea în care au fost scrişi. Vă asigur că fiecare dintre câştigători va primi o carte (asigurarea celui de-al patrulea premiu este o responsabilitate care îmi revine în întregime). Singura mea  rugăminte către câştigători este să-mi trimită un e-mail cu adresa poştală către care se pot livra premiile (oricum, le voi scrie eu câte un scurt mesaj).

În rest, vă doresc tuturor numai bine. Vor mai fi concursuri, vă asigur. Trebuie doar să mai treceţi pe aici

O SĂ-MI LIPSEASCĂ…

De vreo două zile, cică, ţara s-a împărţit în două. Din cauza lui Şerban Huidu. Care cârcotaş a ajuns pe nişte culmi ale audienţei la care, probabil, nu a visat niciodată şi, mai mult decât probabil, o fi jinduit. Dar, cu siguranţă, nu şi-a dorit să se întâmple în modul acesta. Nimeni nu-şi doreşte aşa ceva deşi, având în vedere ocupaţia de bază a individului, i-au dorit-o mulţi. Şi s-a întâmplat. Dacă e de vină Huidu sau altcineva poartă responsabilitatea nenorocirii, asta nu sunt prea mulţi abilitaţi să decidă, dar se pare că cei dornici să-şi dea cu părerea sunt mult mai mulţi. Dintre toţi, m-a impresionat la modul negativ Robert Turcescu; aveam o părere mult mai bună în ceea ce-l priveşte. Dar el nu, dăi şi luptă, audienţă să iasă. Da’ parcă numai el. Toată floarea cea vestită a tembeliziunii româneşti şi-a dat întâlnire pe sticlă. Ia de aici, Şerbane, ai tras tu cât ai tras în noi, ia şi tu, cu vârf şi îndesat.

N-o să-mi dau cu părerea vizavi de accidentul lui Huidu. Se poate întâmpla şi, sincer, cred că Şerban regretă că n-a fost în maşina cealaltă. Nu e la îndemâna oricui să ai toată presa asmuţită asuprăţi, chiar dacă Huidu este om de televiziune cu state vechi. Acum s-a cam ales praful de cariera lui. Dacă n-o să plece el de la Prima, foarte posibil că va fi dat afară. O Bebeluşă care a păcătuit mult mai puţin a păţit-o în acest fel. Cotele de audienţă atinse de Şerban sunt record, şi le-ar dori orice ţoapă aspirantă la statutul de vedetă. Dar, din păcate, sunt cântecul de lebădă al unui om care, prin personalitatea lui, a dominat în ultimii ani televiziunea. Nu cred că o să-l mai vedem pe Şerban, indiferent dacă el se simte sau nu în stare să continue.

O să-mi lipseşti, cârcotaşule…

SCEPTRUL LUI DECEBAL. O PRIVIRE ÎN TRECUT

Cartea asta am citit-o cu mult, mult timp în urmă,  prin mileniul trecut şi, dacă-mi aduc eu aminte, era şi o epocă aparte, una de aur. Da, îmi aduc aminte, era de aur, dar s-a dus… Şi mi-a plăcut atât de mult încât am mai citit-o de câteva ori de atunci. Ţin minte că, odată, vizitând o librărie cu ştaif din Botoşani, am văzut rafturile pline cu Sceptrul. După două săptămâni cartea nu se mai dădea nici pe sub tejghea. Asta spunea multe.

O istorie interesantă, cu moş Toader Berian, zis Şerpele Roş care, tânăr flăcău fiind pătrunde printr-un portal temporar şi devine priceputul vânător Viezure. Însoţit de credinciosul căluţ Debar şi tovarăşi pricepuţi, are o serie de aventuri într-o Dacie care încă se reface după cucerirea romană. Supr mişto scrisă şi se dă la citit ca pâinea caldă la vândut.

Aceasta este cartea care mi-a bântuit visele şi, într-o mare măsură, mi-a stârnit dorinţa de a deveni scriitor. Prima mea tentativă de a scrie ceva a fost un roman cu daci. Şi-a ieşit un plagiat după scenariul filmului Columna de m-ar fi mâncat Titus Popovici cu tot cu pene. Şi a doua încercare de a deveni scriitori tot de daci este legată, unul, un anume Ursan, mi-a mâncat mai bine de douăzeci de caiete şi mi-a pricinuit o plăcută pierdere a unor zile interminabile de vară. Oricum, încercările alea n-au văzut lumina tiparului şi nici n-or s-o vadă. Dar îmi sunt cele mai dragi pentru că, în ceea ce mă priveşte, cu ele începe „A fost odată…”

cititor, scriitor, editorialist, profesor… si mai vedem noi