APROPO DE CHILOŢI PATRIOTICI

A, da… Apropo de chiloţi patriotici. De ce nu avem şi noi, românii, un super erou pus pe fapte mari şi care să-şi ambaleze avuţia în chiloţi Tetra?

Patriotismul american stă şi în Superman, eroul cu chiloţii peste. Aţi observat că, de multe ori, eroul acesta face ce face şi abordează drapelul american? Zboară, zboară, bate pe ăia răi şi pac, drapelul! Chiar dacă e american prin adopţie (mă rog, câţi americani get-beget or mai exista în America?) străinul de pe Krypton este mai american decât americanii însăşi.

Nu mai spun nimic, Stiti, faza care incepe cu „La noi…….”

ZAHAR ŞI CEREALE, PARTEA A DOUA

LUNA NOUA

STEPHENIE MEYER

RAO, 2008

Cu chiu şi cu vaiul de rigoare, am reuşit să citesc şi al doilea volum al seriei „de succes” Amurg. De ce anume am făcut-o? O să vă răspund după ce citesc şi ce-l de-al treilea volum (da, dacă vă imaginaţi că zâmbesc să ştiţi că nu greşiţi decât puţin, râd de-a binelea). Asta dacă aţi citit recenzia la primul volum.

Şi în partea a doua zahariseala continuă până la exasperare. De data asta gagica are un fix cu mâncatul cerealelor. După ce o părăseşte bampirul (da, bampir, ce vampir e acela care se „hrăneşte” cu sălbăticiuni şi nu muşcă din carotida unei toante care de-abia aşteaptă să fie halită?), Bella face o criză şi începe să bage în ea cereale. Nu spune asta deschis, dar eu unul asta am priceput. Atât m-a dus capul. La două-trei pagini, se trezeşte şi bagă în ea niscaiva cereale, de parcă autoarea care a zămislit-o a făcut contract de publicitate cu un anume şmecher producător de cereale. Sau poate că toată trebuşoara asta are şi un aspect pedagogic pe care numai un analist fin ca mine putea să-l descopere (sau poate că nu). Învăţaţi şi voi, fraierilor, să haliţi cereale. Sunt sănătoase, nu vă vine a crede?

În altă ordine de idei, gagica se împrieteneşte cu unul Jacob, să-i mai treacă de bampir. Şi-şi face rost de o motocicletă, apoi trece la sporturi extreme. O caută cu lumânarea, în speranţa că ăla vine înapoi. Şi-i merge de minune. „sora” bampirului are o viziune, ceva neînţelegeri şi gata intrigă… Bampirul crede ca Bella a murit şi, neconsolat, se duce să se sinucidă, trage o fugă până în Italia, unde trăieşte un fel de poliţie a bampirilor şi vampirilor.

Şi, ca să mai tulbure apele, în decor apar şi vârcolacii. Păi ce, credeţi că Jacob ăla, băiat fain, e mai prejos de Edward? Acesta e vârcolac şi se transformă exploziv, de-i sar boarfele bucăţele (cine şi-a imaginat vreodată chiloţi de vârcolac?).

Cam prea mult zahăr şi, din când în când, ceva fire din blana lupilor. Dacă facem abstracţie de zahăr şi cereale, e ceva mai bine ca în prima parte. Dacă…

Încerc să anticipez, oare în partea a treia cine completează cercul de prieteni ai cerealistei fetişcane? Plicurici, moroi, cămile cu guşă şi broaşte cu cocoaşă? Dacă mai treceţi pe aici şi dacă citesc şi eu, poate v-oi spune… A, da, gagica primeste o bombonica. Daca e cuminte, cica in partea a treia devine si ea bampir. Dar nu prea cred…

PATRIOTISM ÎN CHILOŢI PURTAŢI PESTE…

Nu, nu e vorba despre Superman, deşi şi el face parte din populara şi din ce în ce mai numeroasa categorie a super eroilor care-şi trag chiloţii peste pantaloni. E vorba de Batman care, de la o vreme, a început să aibă obiceiuri vestimentare bizare.

Zilele acestea, împreună cu Juniorul, urmăream desene pe CN. Şi, evident, dau peste Batman (sincer, nu cumva e Beat-Man?), cu chiloţii peste pantaloni. Şi, pe lângă el, un alt personaj. Unchiul Sam. Ada, ăla. Care-şi trage puterea din seva patriotismului american. Dotat cu joben şi pantaloni în dungi albe şi roşii. Patriot până în măduva oaselor (cred că vă puteţi închipui ce gel de chiloţi are personajul deşi nu-i poartă la vedere).

Dar nu despre chiloţii Unchiului Sam vreau să scriu. Ci despre patriotism, mai exact, despre educaţie patriotică. Urmărind desenele respective, în care la final apare Black (sau Barack) Obama, am început să am regrete. Nu, nu că nu sunt american, mă simt (uneori) bine în pielea mea de român. Ci vizavi de educaţia patriotică ce se face pe meleagurile astea. Care educaţie? ar spune unii şi bine ar spune. Că în afară de cântat imnul şi de vorbit de educaţie patriotică, nu prea se mai face nimic. Şi nu pot să nu mă gândesc la manualele alternative de istorie de acum câţiva ani. Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu şi Iancu de Hunedoara înghesuiţi pe jumătate de pagină în timp ce în alt manual (tot de istorie) Andreea Esca se lăfăia pe două pagini.

Şi sunt nostalgic după vremurile în care lecţia despre Ştefan cel Mare se făcea în trei ore iar despre Vlad Ţepeş se alocau două ore şi mă simţeam patriot până în vârful degetelor, chiar dacă nu aveam încă buletin. De ce nu putem fi şi noi americani, măcar din punctul acesta de vedere? Să încercăm să trezim patriotismul ca sentiment şi nu ca declaraţie încă din fragedă pruncie? Şi nu dând doar indicaţii altora să facă asta. Nu avem un Unchi Sam, nici măcar vreun erou care şi-a tras peste pantaloni străvechii chiloţi Tetra, dar avem destule chipuri de eroi care pot servi acestui scop, altfel ne vom trezi că, pe viitor, copii noştri vor fi mai devotaţi cauzei americane decât ţării în care au crescut.

Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici, voi mai reveni pe temă, că merită. Prea mulţi spun că ţara asta este de căcat şi declamă „Vreau o ţară ca afară”. Poate că n-au învăţat cum să şi-o iubească. Să sperăm că nu e timpul pierdut.

Apropo… Batman are chiar o centură patriotică…

ROLUL LOR TERAPEUTIC?!

De vreo câteva zile, de când a început nebunia cu recensământul, a început şi nebunia pe la televiziunile mogulilor (de parcă în ziua de azi mai trebuie să fii mogul pentru a avea televiziune). Nu ştiu cine a lansat bomba, dar specialiştii mai degrabă în zvonistică decât în ştiri, s-au şi grăbit s-o paseze  de la unul la altul cu o implicare demnă de o cauză mult mai bună. Tot felul de ţaşpine de televiziune, cu mutre serioase, anunţă cetăţenii că nu trebuie să-şi dea CNP-ul amărâtului care, în speranţa că va câștiga vreo doi gologani, vine să le bată la uşă. Matracucile de televiziune îşi fac treaba, informează, dau şi exemple cu vreun derbedeu care a refuzat să-şi dea CNP-ul recenzorului şi, până la urmă a avut câştig de cauză. De unde le scoateţi, fetelor? De unde emanaţi genul acesta de ştiri de ajung bieţii recenzori să se dea cu capul de pereţi din cauza îndărătniciei pe care o sădiţi în capetele fraierilor care vă urmăresc?

Pentru un chibrit şi juma’ de ţigară, cu cât vă plătesc patronii, chiar vreţi să faceţi treabă de calitatea corespunzătoare? Cum rămâne cu chestia aia care spune că orice ştire trebuie verificată din trei surse diferite?

AVENTURI ÎN LUMEA PIETRELOR CARE ZBOARĂ

PAUL STEWART & CHRIS RIDDELL — DINCOLO DE PĂDUREA ÎNTUNECATĂ

Traducere de Alina Scurtu

Editura RAO — 2006

Munca în echipă nu dă întotdeauna roadele aşteptate, dar atunci când se întâlnesc un scriitor plin de talent şi un grafician cu imaginaţie debordantă, rezultatul nu poate fi decât unul care să îmbie la lectură.

Echipa scriitor-grafician ne poartă într-o lume în care elementele fantastice abundă, chiar dacă adesea ne trimit cu gândul la animale din lumea noastră, într-o lume în care pietrele trebuie legate cu lanţuri pentru a fi împiedicate să se ridice în aer şi, evident, reprezintă motivul pentru care corăbiile piraţilor plutesc pe deasupra pădurii şi nu pe ape învolburate. Piraţii sunt cei mai temuţi şi mai respectaţi locuitori ai lumii de margine dar viaţa lor nu este ocolită de primejdii.

Chiar dacă uneori chimia dintre cei doi are de suferit şi un rug descris ca fiind rotund este desenat încadrat de un coş pătrat, rezultatul final este capabil să mulţumească şi pe cei mai exigenţi dintre critici. Iar dacă harta ataşată la final face toţii banii, aventurile eroului sunt o comoară.

Twig nu se simte în largul lui în familia de troli de pădure şi asta deoarece îşi dă seama că, pe măsură ce creşte, diferenţele fizice dintre el şi troli se accentuează. Cu toate acestea, este îndrăgit de mama sa şi a reuşit să-şi facă şi prieteni printre trolii de vârsta lui. Din păcate, în timpul unui joc de trocbol, Twig reuşeşte să marcheze, chiar dacă asta însemnă să facă ceea ce nici un trol cu mintea întreagă nici măcar nu are curajul să gândească. Twig se abate de la cărare şi acest lucru aduce o adevărată năpastă pe capul lui. Silit să plece la un văr mai îndepărtat, este îndeajuns de neîndemânatic să se aventureze în Pădurea Întunecată, acolo unde încep adevăratele necazuri.

Viermele plutitor, Diavolnicul, Stejarul de sânge, goblinii zăpăciţi, gândacii-fus şi vacile de miere, tromponul şi vrăjitoarele trog, primejdii mortale dar care nu sunt nici pe  departe atât de îngrozitoare ca Gloamglozer. Twig nu iese dintr-o încurcătură decât pentru a intra în alta, mai teribilă decât precedenta. Şi, chiar dacă totul pare pierdut, situaţia se redresează spectaculos în ultima clipă. Un drum al iniţierii pe care Twig îl parcurge cu poticneli dar şi îndârjire, amintind de eroul humuleşteanului Creangă, năbădăiosul Harap-Alb (chiar dacă nimic nu aminteşte de un eventual Spân).

Nu lipsesc nici momentele tihnite pentru eroul nostru, deşi sunt puţine şi scurte. Tovărăşia cu ursulanul, care seamănă mult prea bine cu ursul din lumea noastră, se dovedeşte foarte instructivă, dar îi demonstrează lui Twig că primejdiile Pădurii nu pot fi depăşite doar dacă dispui de o statură impresionantă şi o inimă pe măsură. Totul se poate nărui într-o secundă, aşa cum totul se poate schimba în bine în tot atâta timp.

Care sunt primejdiile care-l pot răpune până şi pe impunătorul ursulan? Cine este Gloamglozer şi cât de primejdios poate să fie? Ce mister ascunde eşarfa pe care Twig o poartă la gât? Şi cum poţi readuce o piatră zburătoare pe pământ?

Sunt întrebări la care nu se poate afla răspunsul decât într-un singur mod. Păşiţi în Lumea de Margine, dar nu înainte de a încheia un contract de asigurare cu pasărea-doică. Pentru orice eventualitate…

MĂCAR O PICĂTURĂ DE FĂŢĂRNICIE

„Haide să scăpăm în fine pe romani de teroarea care îi stăpâneşte, făcându-i să nu mai aştepte moartea unui biet bătrân…”

Se spune că acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit acum mai bine de 2000 de ani, Hanibal, cartaginezul care a reuşit să semene frica în inima unui popor care, până atunci nu-l cunoscuse. Privind la  ştiri discursul regelui Mihai, mi-am amintit de cuvintele celebrului strateg antic. Şi nu din cauza regelui sau a discursului său, ci din cauza modului cum au ales să-l trateze unii dintre oamenii politici ai zilei.

Bătrân şi bolnav — se vedea de departe că efortul discursului l-a obosit peste măsură —Regele Mihai nu mai reprezintă de multă vreme un pericol pentru puternicii zilei. Monarhia n-o să mai revină, asta este garantat şi, chiar dacă ar candida — presupunând chestia asta prin absurd — ce şanse ar avea? Nici măcar să iasă primar într-o localitate cu o mie de votanţi. Ce-a fost a fost.

Ce i-a deranjat pe cei care au absentat discursul unui bătrân neputincios? Ei singuri sunt în măsură să dea un răspuns. Când găseşti timp să faci vizite pline de flegmă politică, poţi să găseşti timp şi pentru a asculta în direct, de-acolo, din parlament, câteva cuvinte de la cel care a condus cândva ţara asta. Că a făcut-o bine sau rău, nu sunteţi voi, absenţii, în măsură să judecaţi, aşa cum nu consideraţi că noi, cei conduşi de voi acum, n-ar trebui să vă judecăm pe voi. Până şi canalia de Iliescu, cel care l-a întors pe rege de pe aeroport cu ceva ani în urmă, a avut făţărnicia să se prezinte în faţa Majestăţii sale. L a un ocean de ipocrizie, chiar chiar mai conta o picatura de fatarnicie? Măcar atâta făţărnicie aşteptam şi de la voi.

SUPERMAN, MAREA ÎNTREBARE ŞI UN POSIBIL RĂSPUNS

Primul banc pe care l-a spus Juniorul este legat de Superman. Ba nu, mint, primul banc era unul politic, legat de un personaj foarte, foarte important, dar nu prea sunt sigur dacă era banc sau o observaţie pertinentă, dar despre asta cu altă ocazie (dulce momeală, să mai poposiţi pe-aici).

Şi iată ce spune Juniorul.

Cică vine un beţiv acasă şi începe să facă scandal. Gospodina, nevasta lui, îl ia la zor.

—Superman, treci la culcare.

—Vreau să mănânc!

—Superman, ciocu’ mic!

—Vreau să mă uit la televizor!

—Superman, gura.

—De ce-mi spui atâta Superman?

—Pentru că numai Superman poartă chiloţii peste pantaloni.

Ei, cam acesta-i bancul, dar, indirect, îmi revine în minte întrebarea: „De ce poartă Superman chiloţii peste pantaloni?” Am căutat pe net şi am găsit câteva răspunsuri, dar cele mai multe date în batjocură (cum poţi să spui de Superman „cu galben înainte şi maro înapoi?”, că e pederast, că aşa e moda pe-acolo pe unde s-a născut el). Dar cred că adevărul este altul, aţi observat că băiatul venit de pe Krypton, cu tot cu puterile lui, ajunge adesea la discreţia duşmanilor (Lex Luthor se pricepe de minune să-i facă figura, chiar dacă nu are muşchi şi super-puteri, dar ce băiat deştept este) şi numai soarta care veghează asupra super-eroului aranjează ca vreo gagicuţă nostimă sau un ţânc mai dezgheţat să-i salveze pielea lui  de super. Şi Lex sau altul şi-o încasează, că aşa e scris în scenariu. Dar, privind dintr-un unghi neutru, poţi concluziona că mintea e mai de preţ decât muşchii şi că glagoria personajului nu e pe departe pe măsura fabuloasei forţe fizice de care dispune. În concluzie, Superman stă cam prost cu intelectul, de unde probabil şi trasul chiloţilor peste nădragi. Ori poate că era mangă, ca şi personajul din bancul de mai sus. Dar lui i se poate ierta, când salvezi Pământul de atâtea ori, ai dreptul să porţi chiloţi roşii. Şi peste..

DOI PE-O MĂTURĂ

ANNA DALE — ŞOPTINDU-LE VRĂJITOARELOR

Traducere de Mariana Petcu

Editura RAO — 2004

Citind „Şoptindu-le vrăjitoarelor” mi-am adus aminte de vârsta la care mi-am dorit şi eu să călăresc o coadă de mătură. La acea vârstă era la modă Mica vrăjitoare şi, chiar dacă plăcerea de a călători pe o coadă de mătură, era rezervată doar fetelor, măcar puteam spera la aşa ceva. Anii au trecut şi de zburat pe coadă de mătură nu am zburat dar… cu tehnologia asta, nu se ştie niciodată (cu toate că zburatul pe coadă de mătură ar putea fi încadrat la categoria mijloace clasice).

Joe, un puşti destul de liniştit, este pus în situaţia de a efectua o călătorie pe care nu o prea doreşte, dar pe care nu o poate evita. Şi ghinionul face să nimerească într-un compartiment cu nişte persoane dubioase din cauza cărora se va declanşa o serie de aventuri care-l vor transforma, destul de repede şi mai ales neaşteptat, într-un membru cu drepturi depline al Sabatului Urzicii Moarte, Sabat care, mai toată lumea o recunoaşte, ducea o acută lipsă de membri. Citește în continuare DOI PE-O MĂTURĂ

ETERNUL DOREL

Cred că nu există român, băutor sau nu de UNIREA (mamă, frate, ce-or spune patrioţii de la 1859 când or afla cum se numeşte un coniac de trei parale, calitativ vorbind) să nu-l ştie pe Dorel. Dorel, băiatul acela care munceşte ca fraierul şi derbedeii bătrâni râd de el. Poante de şantierişti, pe care le gustă oricine, mai puţin Dorelul in cauza.

Întâmplarea asta s-a petrecut cu ceva timp în urmă şi, de fiecare dată când mi-o aduc aminte, mă gândesc la  Dorel. Un vechi prieten, cu spirit întreprinzător, şi-a deschis o societate de construcţii. Om foarte corect (pe bune), plătea angajaţilor şi ore suplimentare, încă de prin ’98, când restul patronilor nici nu ştiau ce înseamnă (să plăteşti ore suplimentare, desigur). Dar într-o zi, prin 2000 prietenul acesta al meu a concediat şapte oameni dintr-o lovitură (mai ceva decât croitoraşul cel viteaz). M-a mirat acţiunea, Relu nu dădea oameni afară, aşa că am întrebat cum s-a întâmplat.

„I-am găsit dormind pe la ora 11, la o lucrare la VatraDornei. Poate că nu-i dădeam afară, dar unul dintre ei, un bucovinean cât un munte, cu ochi cârpiţi de somn m-a luat la zor. Măi şefu’ da’ cum vrei să facem ore suplimentare dacă nu ne odihnim de dimineaţă. Asta a pus capac la toate”.

Corect, s-a marcat. Mai poţi spune ceva, Dorele?

cititor, scriitor, editorialist, profesor… si mai vedem noi