Pledoarie pentru o mai corectă abordare a lecturii în şcoli

Nu mai poate nega nimeni asta. Statisticile sunt de-a dreptul zdrobitoare în această privinţă, la fel cum zdrobitoare sunt şi rezultatele ce decurg din situaţia asupra căreia merită să medităm. Este vorba despre „setea de lectură” care, în ultima vreme, în ciuda abundenţei beletristice cu care ne răsfaţă editurile, cam începe să se transforme într-o lehamite cu consecinţe din ce în ce mai îngrijorătoare. Din păcate, la fel ca multe alte aspecte care derivă din educaţie, „rezultatele” vor fi mult mai vizibile peste câţiva ani, nu prea mulţi, din nefericire. Şi poate că  atunci orice măsură menită să remedieze situaţia nu va mai avea eficienţă deoarece, se ştie de când lumea, este mai uşor să previi decât să tratezi.

Se citeşte din ce în ce mai puţin. Unii elevi îşi fac chiar un titlu de glorie din faptul că nu au dat niciodată pe la bibliotecă. La ce bun? E drept că, în unele cazuri, bibliotecile sunt luate cu asalt, dar asta se întâmplă doar în cazul în care dispun de câteva calculatoare conectate la internet. Prin urmare, nu comoara de pe rafturi este cea care face cu ochiul, ci „ispita” din reţea. E drept că şi internetul poate fi utilizat de către cititorii pasionaţi. Există o mulţime de reviste literare on-line, ca să nu mai vorbim de zecile de bloguri dedicate recenziilor de carte, unele dintre acestea având un număr respectabil de vizitatori unici. Dar să revenim cu picioarele pe pământ. Câţi dintre cei care ajung la net se interesează de literatură? Prea puţini.

Iar aceasta în situaţia în care elevilor li se recomandă, de la vârste fragede, o listă de lecturi suplimentare. Pe care prea puţini se străduiesc să o parcurgă. Iar când este neapărat necesar, parcă mai simplu este să citeşti rezumatul pe net.

Cam aşa stau lucrurile. Problema este prea gravă pentru a fi ignorată, dar deocamdată nu se face nimic concret pentru a reduce din dimensiunea dezastrului.

În primul rând, ar fi necesar să se umble puţin la lista de lecturi. Acestea ar trebui să fie mai atractive, mai vesele. Cele ce se recomandă în momentul de faţă conţin o doză sănătoasă de depresie. „Capra cu trei iezi”, spre exemplu, trecând peste comportamentul criminal al lupului, e de-a dreptul deprimantă. Doi iezi sunt ucişi şi nu mai au parte de niciun fel de reanimare. Aţi văzut vreodată copii de grădiniţă plângând după ce le-a fost citită „Capra cu trei iezi”? Eu unul da. Iezii, mai ales cum sunt ei desenaţi prin cărţi, sunt fiinţe simpatice. Jucăuşi, plini de idei şi şotioşi. Copiii empatizează mai degrabă cu iezii mai mari decât cu cel mic.

„Punguţa cu doi bani” e un alt exemplu, deşi la o scară ceva mai mică. În final, trebuie să admitem, găina este omorâtă în bătaie, ceea ce nu e deloc pe placul copiilor. Acum câţiva ani, împreună cu elevii din clasa a doua, am vizionat la Teatrul de Păpuşi o punere în scenă a „Punguţei cu doi bani”. Regizorul a avut inspiraţia de a cruţa găina, care  a fost salvată de cocoş şi pusă stăpână peste coteţ. Iar soluţia aleasă a avut un efect uluitor asupra micilor privitori. Un suspin de uşurare general. Mai târziu, un copil le povestea celorlalţi cum s-a temut tot spectacolul pentru soarta găinii dar, uite, vezi, nu e ca în carte. Găina a scăpat. Nu era ca în carte, adevărat.

Dacă trecem la categoriile superioare de vârstă, vedem că lucrurile nu se îmbunătăţesc. Unii învăţători recomandă elevilor din ciclul primar „Fram, ursul polar”. O carte cam prea groasă pentru câtă acţiune cuprinde. Şi care deprimă pe alocuri.

„Fefeleaga” este cumplit de deprimantă. „La Vulturi” de Gala Galaction e de-a dreptul horror. „Puiu” stârneşte frisoane şi lacrimi încă înainte de finalul morbid. E drept că aşa stau lucrurile în realitate, că prepeliţele sunt vânate, cu sau fără pui. Este foarte adevărat că la venirea iernii numeroase păsări călătoare îşi găsesc sfârşitul deoarece, bolnave fiind, nu mai pot întreprinde călătoria salvatoare. Dar, pe de altă parte, aşa se doreşte stimularea interesului pentru lectură? E nevoie de lucruri mai vesele, care să atragă, nu să respingă. Care să ofere bucurie şi nu lacrimi. Care copil nu a plâns soarta crudă a eroinei din „Fetiţa cu chibriturile”? Imaginea bietei fetiţe, moartă de frig, mi-a bântuit copilăria şi am evitat multă vreme creaţiile povestitorului Andersen tocmai pentru a nu da peste o nouă oribilitate. Şi, să recunoaştem, sunt destule.

Introducerea seriei cu Harry Potter în lista de lecturi a fost o idee bună, deşi unii s-au grăbit să o recomande cam prea devreme. În vogă peste Ocean, R.L. Stine e foarte căutat şi de micii cititori români, în ciuda faptului că poveştile lui sunt considerate de către adulţi ca fiind puerile, cu intrigă de doi lei şi „de groază”. Dar copiii le preferă, aşa de groază cum sunt, aşa de copilăreşti. Pentru că R. L. Stine ştie cui se adresează şi cam ce-şi doreşte cititorul. Şi adesea asta se ignoră, se concepe o listă de lecturi mai pe placul celui care o întocmeşte decât pe placul celui cui îi este destinată.

Da, o să se spună că, la o adică, listele astea suplimentare au ceva vechime, că tot omul a citit, la vremea lui, poveştile deprimante. E adevărat, doar că pe vremea respectivă nu prea existau alternative. Televizorul oferea doar vreo două ore de program deplorabil. Internetul nu exista nici în romanele de anticipaţie şi cinematograful îşi schimba programul odată pe săptămână. Nu prea existau alternative. Astăzi există, trebuie să ţinem cont de această modificare a realităţii în care trăim. Ne place sau nu, există posibilitatea de unde alege. Şi chiar dacă în jocurile video copiii ucid monştri cu duiumul, asta face parte din distracţie. În cărţi este altfel.

Aşa că, înainte de a ne lăsa copleşiţi de constatarea că nu se mai citeşte, mai bine să încercăm să găsim o soluţie. Şi să facem din lectură o activitate plăcută, recreativă şi nu un chin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *