Pledoarie pentru primenirea Uniunii Scriitorilor

Dacă mai există cineva care nu a observat încă, trebuie să facem cuvenita subliniere. România este ţara paradoxurilor. A tuturor paradoxurilor, ar spune cei mai pesimişti. Pentru cei optimişti e loc de mai rău iar strădaniile guvernanţilor nu fac decât să le dea dreptate. Avem cel mai mare sediu de Parlament din lume şi totuşi este prea mic pentru câţi reprezentanţi avem în Legislativ. Nu de alta, dar la ce economie avem, chiar ne permitem. Ţara asta geme de exploataţii agricole ecologice; ca număr stăm de zece ori mai bine ca Uniunea Europeană, dar calitatea… De unde atâta ecologie într-o ţară în care gunoaiele zac aruncate la doi paşi de coş? În România de astăzi e mai greu să termini liceul decât să faci facultate. Nicicând nu a fost mai calificată resursa umană din învăţământ şi mai proaste rezultatele. Dacă urmăriţi dezastrul de la bac ştiţi despre ce vorbesc. În România e mai rentabil să stai acasă decât să munceşti. Risipa de resurse este ceva de speriat în condiţiile în care cuvântul de ordine ar trebui să fie cumpătare. Dar, nu-i aşa? suntem în România. Şi asta n-ar trebui să ne mire. Chiar deloc.

Citim din ce în ce mai puţin. Circa o carte pe an de cap de român. Cine citeşte câte o carte pe săptămână citeşte într-un an cam cât un cătun întreg. În schimb se bea pe rupte. Şi se bea prost, că altfel nu se poate. Paradoxal, dar avem mai mulţi scriitori decât cititori. Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, cei mai mulţi îmbâcsesc Uniunea Scriitorilor.

Într-o vreme, a fi scriitor însemna ceva. Chiar însemna. Iar Uniunea era un club select în care nu oricine putea să intre când avea chef. Era ceva. Reprezenta ceva. Dar au reuşit s-o rezolve şi pe asta. Aşa cum au rezolvat-o cu prestanţa pe care i-o dădea omului diploma universitară. Chiar şi titlul de doctor l-au detaşat în derizoriu. Ce mare chestie să ai facultate în ziua de azi? Diplomă de doctorat? Copy-Paste şi s-a rezolvat. Eşti în Uniunea Scriitorilor? Am mai văzut de-astea, fii sigur.

Cum să nu. Dintr-o dată, clubul cel select şi plin de prestanţă a devenit accesibil tuturor ageamiilor. N-ai cum să ieşi din casă fără să dai peste vreunul care nu doar că se împopoţonează că e scriitor. Dar face parte şi din Uniunea Scriitorilor. Curios, dar majoritatea celor care se laudă că-s în Uniune au cam vârsta de pensionare. De vină să fie faptul că, odată cu intrarea în Uniunea Scriitorilor, vine la pachet şi un spor consistent la pensie? Exact! Adică să n-o mai dăm cotită, pentru cei mai mulţi care se dau mari membri nu contează decât banii. În rest… Ce să mai vorbim. Dintr-o dată, după ce în viaţa lor n-au citit mare lucru, că de scris nu prea poate fi vorba, pe unii îi păleşte talentul. Da nu aşa, ci ditamai lovitura, de se-apucă şi scriu trei romane în tot atâtea luni de zile. Pe care le publică repejor la vreo editură de scară de bloc. Până şi Făt Frumos ar fi invidios pe aşa o precocitate. Taman cât le trebuie să intre în Uniunea Scriitorilor. Pe urmă găsesc ei pe cineva să-i recomande şi…

Şi papă-papă pensia indexată baban pentru contribuţia la cultură. Care contribuţie, de cele mai multe ori, însumează vreo câteva zeci de exemplare cu totul. Şi pe care autorul le are acasă şi nu ţi-ar da să citeşti vreuna în ruptul capului. Ştie el ce ştie. Şi să ştiţi că o asemenea apucătură este chiar recomandată. Cei care-s mai haini le bagă prin librării, de-apucă cititorul să le citească şi ajunge să urască proza românească. Pe bune.

Ştiţi că multe edituri – vorbesc de editurile mari, nu de-astea de cartier sau scară de bloc – refuză din start autorii români? De ce? Pentru că, pur şi simplu, nu interesează. Că nu se vând, că nu prea ştiu să scrie după gustul publicului… Şi, după ce m-am intoxicat cu niscaiva creaţii ale membrilor Uniunii, cam tind să le dau dreptate editorilor. Cei din eşalonul secund au o altă problemă. Publică pe oricine, cum să nu. Clientul nostru, stăpânul nostru. Da’ banii înainte. Poftim?! Păi da, aţi auzit bine. Banii înainte. Că aşa e politica firmei. Banul jos. Dacă vrei, dacă nu… N-ai decât, dincolo era mai ieftin. Că aşa se procedează peste tot, că orice scriitor până să vadă bani din cărţi trebuie să bage la editor. După vreo trei cărţi şi şase contribuţii la antologii pot spune că nu e aşa. Dar se obişnuieşte, mai ales când „scriitorul” e apucat de amocul creaţiei şi vine-vine pensia. Şi dacă nu e indexată de Uniunea Scriitorilor e jale mare.

Cărţi publicate în regie proprie, dar nu prea multe exemplare să nu cumva să ardă la buzunar. Recomandări de la prieteni sau de la tipi venali, care şi ei au ajuns cum au ajuns în Uniune şi gata treaba! O să ajungem să avem câte o filială a Uniunii Scriitorilor în fiecare sătuc mai răsărit. Iar dacă o să scadă numărul minim de  membri cu care se poate înfiinţa o filială o să avem chiar că în fiecare cătun filiale. Pe la oraş, probabil că va fi câte o filială de stradă. Iar blocurile turn vor avea câte o filială în fiecare scară de bloc. Sau la fiecare etaj, depinde de întindere şi extindere.

Mda, cam asta a ajuns Uniunea Scriitorilor. Pe lângă câţiva mari scriitori pe care abia-i poţi identifica în masa de neaveniţi, cei mai mulţi  sunt doar parveniţi. Oameni care mai mult au scris decât au citit. Care n-au scris nici înainte de a îndeplini norma scriitoricească necesară accederii în Uniune şi nici după aceea. Mai ales după. S-au văzut cu sacii în căruţă, mamă, ce bine mi-e. Să mai scriu? Păi de ce, mă obligă careva? Nu, nu-i obligă nimeni, asta ar mai lipsi. Să mai şi scrie. Indivizi care nu fac nimic pentru cultură. Invizibili. Unii au decenţa să tacă, alţii nu. Se laudă cu statutul lor. De ce să n-o facă? Au avut obraz de scoarţă când au cerut să se înscrie în Uniunea Scriitorilor, de ce să renunţe după ce au devenit membri? Nu mai scriu nimic, nu mai publică nimic, nu comentează vreo carte. Aşteaptă doar să treacă luna şi să încaseze pensia.

Bine, Uniunea ar trebui să aibă niscaiva câini de pază, oameni care să se sesizeze asupra fenomenului de colmatare intelectuală a Instituţiei. Dar se pare că nici pe ei nu-i doare capul. Nu-i interesează. Nu-i vorbă, câte unul, doi neaveniţi pot trece şi de cea mai exigentă selecţie, nu există perfecţiune pe lumea asta, dar se pare că Uniunea Scriitorilor a abdicat de la a încerca să o atingă. Există un pact tacit prin care s-a realizat dimensionarea Uniunii la nivel faraonic dar calitatea lasă de dorit

Strugurii, dacă nu ajungi la ei, sunt acri. Dar dacă sunt prea jos, îi cam pişă câinii, scuzaţi de expresie. Şi ar cam fi timpul ca Uniunea să se primenească. Chiar dacă o să rămână doar cu vreo zecime din numărul actual de membri. Şi ce dacă? Dar măcar atunci strugurii vor fi suficient de sus încât să merite efortul de a fi culeşi. Chiar dacă se vor dovedi acri.

 

 

8 thoughts on “Pledoarie pentru primenirea Uniunii Scriitorilor”

    1. Mersi, George. Din pacate cam aşa stă treaba. Unii scriu din plăcere, pentru că aşa simt, alţii doar pentru că asta „dă bine” şi aduce bani. Din păcate.

    1. Sunt de acord, lucrurile sunt mult mai profunde şi fiecare vede adevărul din punctul lui de vedere. De pildă, unii dintre cei vizaţi ar putea spune că ingurgitez cu polonicul dintr-o anumită materie; din punctul lor de vedere totul e în regulă. Nu am avut nicio clipă pretenţia să dau un verdict total, inatacabil şi incomentabil. Multumesc mult că aţi trecut pe aici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *