Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)

Sfârşitul săptămânii trecute m-a prins pe drumuri. Mai mult sau mai puţin de munte, să spunem că am avut parte de o variantă „combinată”. Mai pe scurt, excursie. Vreme capricioasă dar suportabilă. Mai ales că în momentele cheie norii s-au abţinut să toarne. Dar şi când au făcut-o….

Printre altele, am ajuns şi la Humuleşti. Nu cred că mai e nevoie să spun cine a avut domiciliul pe acolo că ar însemna să-mi bat joc de nivelul de cultură a jumătate din populaţia şcolară. Ion Creangă, fraţilor…

Acolo, în curte, înghesuială mare. Mai mult decât mare. Sufocantă! Aşa-i trebuie lui Creangă, dacă n-a durat şi el o căsuţă ceva mai mare, în care să încapă puhoaiele de vizitatori. În treacăt fie spus, nici căsuţa nu e rodul activităţii lui constructive.

În curte şi în casă, predominant puşti de clase primare. Păi dacă vine vacanţa… E perioada excursiilor de final de ani, doamnelor şi domnilor.

Pe cei mai mulţi prea puţin îi interesa ce spunea ghidul. Las’ că nu-l plăteşte mama şi tata. Dintre toate micile gheme de energie unul era deja dincolo de orice critică. A reuşit să mă scoată din sărite la nici douăzeci de secunde după ce am dat cu ochii de el. Doamna învăţătoare a simţit că e ceva în neregulă cu respectivul şi a încercat să-l mai tempereze. Ceea ce a atras reacţia imediată a ceea ce, fără doar şi poate, se considera a fi tatăl împieliţatului.

-Ştii ceva doamnă? Să-mi laşi copilul în pace. Că destul l-ai stresat tot anul. Acum e în excursie, ai priceput?

-Păi domnu’ Alexandru, nu aţi văzut cum şi-a lovit colegii?

-Auzi, doamnă, puţin îmi pasă. E în excursie, da? Deci e liber să facă ce-i place, că de aia e excursie. A tras ca nebunu’ un an întreg, acum se mai răcoreşte şi el. Tu n-ai altă treabă decât să vezi să nu păţească ceva rău. În rest n-ai voie să-i spui nimic, ai priceput?

Doamna a priceput din prima. Se pare că nu era prima dată când era pusă la punct de individul cu mutră de borfaş. S-a înroşit şi mai avea puţin până să plângă. În acest timp nesimţitul cel mic, simţind că are pe cineva de nădejde de partea lui, zbiera şi pocnea pe cine apuca. Păi dacă tata a spus că poate să se răcorească, de ce să nu o facă aşa cum l-a învăţat tata să facă?

Aşa m-am încărcat cu o energie negativă încât simţeam nevoia să-l iau la pumni pe individ. Dar am renunţat, nu de alta, dar arăta suficient de zdravăn cât să mă cotonogească fără probleme. Şi cred că nici măcar n-ar fi ezitat dacă i-aş fi dat ocazia. Părinte de părinte, ce poţi să mai comentezi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *