Poţi fi profesor şi fără meditaţii

Articolul privitor la cât de rentabile sunt meditaţiile şi care a încercat să răspundă măcar într-o formă sarcastică la întrebarea „Se pot face şase case din meditaţii” a stârnit oarecare reacţii şi a animat traficul pe blog la cote la care nu m-am aşteptat. Asta pentru că în ultima perioadă nu mă pot plânge de trafic.

Pe face sau în privat m-am pricopsit şi cu ceva comentarii. Multe la obiect, unele aruncate la întâmplare, să fie acolo, destule răutăcioase. Să îmi fac mea culpa şi să scriu câteva rânduri şi despre acei profesori care fac meditaţii cu elevii lor pe gratis. Da, i-am omis, deşi astfel de OAMENI  există. Greu de crezut dar încă mai există şi astfel de idealişti care speră că mâna de ajutor pe care o oferă dezinteresaţi va ajuta la crearea unei lumi mai bune, la clădirea unui viitor mai bun pentru cei care vin în urma noastră şi faţă de care nu avem nicio scuză. Pentru că, spre deosebire de cei care distrugeau mediul prin antichitate sau Evul Mediu, noi suntem – sau ar trebui să fim – pe deplin conştienţi de ceea ce distrugem.

Dar să revin la profesorii minunaţi care îşi ajută elevii pe gratis. Există oameni cu suflet care, atunci când văd că există talentul, interesul, când există terenul propice dar nu există posibilităţi financiare din partea familiei – sau când aceasta prezintă un grad ridicat de dezinteres amestecat cu inconştienţă, se implică şi îl ajută pe elev fără să pretindă niciun fel de recompensă financiară.

Există destui dascăli cu vocaţie capabili să identifice pasiunea, talentul şi atunci când nimeni nu vrea să se implice, când familia şi societatea dau dovadă de inconştienţă criminală, profesorul alege să se implice personal şi total. Şi de cele mai multe ori nu doar reuşeşte să culeagă nestemata din noroi, dar face şi muncă de bijutier, şlefuind cu răbdare şi pasiune ceea ce mulţi preferă să ignore.

Da, am întâlnit şi astfel de oameni, care s-au implicat dincolo de ceea ce se numeşte obligaţie profesională. Au făcut-o chiar şi în condiţiile în care nu doar că nu au avut parte de un câştig material – câştig urmărit de foarte mulţi dintre cei care fac meditaţii şi în lipsa căruia nici măcar nu se deranjează să privească un elev – dar s-au ales şi cu oarece dezaprobare atât din partea societăţii cât – aşa ceva este de neiertat – din partea colegilor de breaslă.

Am avut parte de astfel de oameni minunaţi la catedră. Nu pot scriu despre asta fără să nu-mi amintesc de domnul Buth Gigel, profesor de matematică, omul care a reuşit să ne demonstreze că matematica poate fi iubită. Din păcate, nu l-am avut la catedră decât un trimestru – primul lui trimestru ca dascăl – dar a fost cel mai grozav trimestru din punctul de vedere al matematicii. Omul care făcea pregătire cu toate clasele, nu doar cu clasa a VIII-a cum era oarecum obligat (de regulă nu făcea nimeni pregătire nici la clasa a VIII-a). Zi de zi, chiar şi duminica (pe atunci doar duminica era zi liberă) Buth Gigel era prezent în sala de clasă, cu creta şi echerul, raportorul, compasul, tot ce-i mai era necesar.

A reuşit să câştige inimile elevilor din prima clipă. Performanţă supremă, spun eu, având în vedere ce obiect preda, pentru că nu ştiu prea mulţi elevi îndrăgostiţi de matematică.

Domnul Buth s-a retras spre casă după Acel decembrie. Am regretat enorm faptul că a plecat dar nu am găsit nimic de condamnat. Dorul de casă… Am auzit că a reuşit să-şi construiască o carieră deosebită în domeniu; o perioadă a fost Inspector General la Satu Mare. Merita din plin deşi nu cred că asta era chiar vocaţia lui. El era omul corect de la catedră, omul care reuşea să trezească dragostea de matematică.

Credeţi  că dacă era apreciat de copii colegii îl preţuiau la fel? Mai pe la dos sau chiar făţiş îl bârfeau, râdeau de rigla lui pe care pirogavase două citate din Pitagora. Uneori activitatea lui era discutată pe la ore…

Ofelia Haldan, profesoara de limba şi literatura română, care atunci când a venit prima dată în clasa noastră a avut un şoc constatând cât de ignoranţi eram. Ar fi putut să procedeze aşa cum au procedat mulţi dintre cei care ne-au defilat pe la catedră, ghidându-se după zicala ce uneori ni s-a aruncat în faţă „proşti v-am găsit, proşti vă las” dar nu, doamna a acţionat aşa cum i-a dictat inima, aşa cum e de aşteptat să se implice un dascăl cu suflet şi vocaţie. Şi după o muncă titanică a reuşit să obţină rezultate extraordinare. Faptul că am intrat la liceu „din prima” în 1990, când s-a dat singurul examen corect şi serios de admitere în liceu. Aş mai adăuga că aberant de dificil… Dar l-am promovat şi cu note mari.

Fără doar şi poate, doamnei profesoare i-a fost dificil să recupereze „găurile” dar s-a implicat total, fără pretenţii, fără ifose, fără să povestească în stânga şi în dreapta câte a făcut şi câte a dres pentru elevii ei.

Bezede Maria, învăţătoarea care reuşea să trezească dragostea de învăţătură fără să ridice vocea, Mitoceanu Maria, cea mai bună profesoară de limba rusă şi o mamă extraordinară, Florin Luchinciuc, cel mai bun profesor de geografie şi alţii.

Aşa cum există doctori fără arginţi, am cunoscut şi profesori fără arginţi. Oameni pentru care meseria reprezenta mai mult decât o sursă de bani, oameni pentru care meditaţiile însemnau cu totul altceva decât un supliment la portofel. Oameni care au văzut ceva ce i-a impresionat, ceva ce nu mai văzuse nimeni şi s-au gândit că acel talant nu trebuie ascuns ci trebuie valorificat. OAMENI!

Da, există şi profesori extraordinari. Există…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *