Prima mea încercare pe tărâm literar

Să precizez că e vorba despre prima încercare oficială. Pentru că, până să-mi dau „examenul” public, e lesne de presupus că am mai chinuit ceva hârtie. Cu rezultate nu prea notabile; dar aşa sunt începuturile. Mai dificile pentru unii, foarte dificile pentru alţii. Cumplite pentru cei care încearcă să facă ceva ce nu le place.

Eram prin clasa a VI-a, dacă nu mă înşeală foarte tare memoria. Mare concurs mare. Implicaţi, printre alţii, şi cei de la Revista „Cutezătorii” – pe care o devoram pe atunci. Nu era mare chestie; ăia spuneau că le oferă un aparat de radio portabil celor care reuşesc să comită cele mai frumoase relatări despre cum şi-au petrecut ziua de 1 Mai.

Am aflat şi eu de concurs şi deja mă şi vedeam posesorul unui minuscul aparat de radio la care să ascult muzică şi ştiri în timp ce păşteam vaca. Da, recunosc, în copilărie am prestat şi astfel de activităţi. Nu am ascuns niciodată şi nu m-am simţit ruşinat măcar o clipă. A fost muncă cinstită. Dar ar fi fost şi mai plăcută dacă aveam cu mine un mic aparat de radio.

Şi vedeam în concursul respectiv rampa de lansare la care visează orice scriitor aspirant. Credeam că, dacă reuşesc să fac o figură acolo, o să mă preia direct Editura Ion Creangă şi o să-mi cumpere toate trăsnăile pe care aveam de gând să le scriu. Şi nu erau puţine.

Evident, ştiam dinainte despre ce zi este vorba aşa că am încercat să fac rost de o zi cât mai interesantă. Pentru început am încercat să conving câţiva colegi să facem o mică ieşire la pădure. Entuziasmul a fost dătător de speranţe dar, până la urmă, n-a mai vrut să meargă nimeni. Ce era să fac? Am plecat de capul meu la pădure, că doar nu era să dau cu piciorul la şansa ce mi se oferea. Păi cei de la „Ion Creangă” de abia aşteptau să umple rafturile librăriilor cu cărţile mele.

De unul singur pot spune că n-am adunat foarte mult material extraordinar. am văzut o vulpe. L-am vizitat la canton pe fratele bunicii care era pădurar. Am stat puţin la taclale, şi-a adus aminte cum, mai mic fiind, îl desenam cum trecea pe drum împreună cu soţia, cu căruţa plină cu butoaie de apă. Am mai ascultat păsărelele, la un moment dat o căprioară mirată a trecut drumul în goana mare.

Cam atât… Nimic cu adevărat notabil. Niciun incendiu de pădure, nimeni de salvat. Niciun animal prins în capcana braconierilor. Nici pui căzuţi din cuib pe care să-i pun la loc.

Am revenit acasă cu sentimentul că, totuşi, am avut parte de o aventură aparte. Şi am scris exact cum mi-am petrecut pârdalnica de zi. Asta am păţit, asta am scris…

Mă şi vedeam mare autor. Numai că mica mea relatare a ajuns pe la şcoală. Nu ştiu cine a citit-o, cine era îndreptăţit să dea bun de tipar, dar numai ce mă trezesc cu tata în cameră. Cu fiţuica mea în mână mi-a spus:

– Era 1 Mai şi tu nu ai scris nimic de U.T.C-işti. Uite cum mi s-a spus că trebuie să scrii: „M-am întâlnit cu U.T.C-iştii conduşi de tovarăşul Filip Nelu care îngrijeau puieţii de stejar”.

Asta m-a cam enervat, că eu nu văzusem picior de U.T.C-ist în pădure. Dar dacă cineva mai deştept ca mine a considerat că e bine aşa… Ce-i drept, pe atunci nu prea citeai poveste în care să nu fie implicat un pionier căruia să-i nu-i fluture cravata sau vreun tinerel care, aflându-se într-un moment de mare cumpănă, să nu-şi aducă aminte că e U.T.C-ist iar asta să-i dea puterea fizică şi mentală să biruie orice greutate. Aşa că am acceptat, în cele din urmă, că treaba cu U.T.C-iştii s-ar putea să ajute.

Şi am scris cum am dat peste pârdalnicii de U.T.C-işti care aveau grijă de stejăreii recent aduşi cu rădăcinile în pământ. Cum îi pliveau, cum le periau frunzele. Cum văzusem pe la televizor că fac U.T.C-iştii cu simţ de răspundere. Ce-i drept, mă întâlnisem odată cu U.T.C-iştii lui Filip Nelu şi atunci chiar se ocupau de copăceii proaspăt plantaţi. Unul dintre ei avea un acordeon şi, după ce au terminat treaba, individul cu acordeonul s-a pus pe cântat iar restul au încins o horă de mai mare dragul. Am scris şi asta şi deja mă aşteptam premiat pentru debut.

Tata a dus compunerea la şcoală unde a fost pe placul cenzorilor locali. Da, tovarăşi, a scris de U.T.C-işti. Are talent, ce mai! Îl aşteaptă un viitor literar luminos.

Dar nu s-a terminat. Înainte ca prima mea creaţie literară oficială să zboare către juriu, a mai venit cineva de pe la Botoşani. Nu, nu eram eu aşa de important să trimită Partidul pe cineva care să-mi evalueze opera. S-a întâmplat să aterizeze cineva important şi altcineva s-a gândit să mă prezinte ca pe cel mai valoros produs al pepinierei locale de talente literare. Poate tovarăşul de la judeţ nu-şi mai bate capul cu alte verificări.

Credeţi că tovarăşul de la judeţ (sau tovarăşa, nu ştiu, pentru că s-a considerat că sunt prea puţin important pentru a mi se oferi astfel de detalii) a apreciat la superlativ creaţia semnată de mine? Aş, da’ de unde!

– Cum, tovarăşi, să scrie aşa ceva? Că tineretul U.T.C-ist a cântat şi a dansat? Aşa face tineretul U.T.C-ist la voi în comună, tovarăşi? Tovarăşi, nu se poate aşa ceva…

Cred că s-a lăsat cu perdaf profund dar în final mie mi s-a recomadat – de fapt mi s-a spus CLAR – că ori refac relatarea, ori o încurc. Asta mi-a transmis tata. Pe atunci lucra la şcoală. Nu ştiu ce i s-a mai spus, dar nu era deloc vesel când a venit acasă.

Am refăcut-o, ce era să fac? Cu U.T.C-işti aşa de serioşi că până şi Lenin ar fi fost mândru de ei iar Stalin nu ar fi avut nimic de obiectat. Dar eu eram din ce în ce mai nemulţumit. Nu mai regăseam în povestirea respectivă decât faptul că, dis de dimineaţă, o luasem la picior către pădure. Şi acolo s-a întâmplat altceva. Ce anume, chiar că nu mă mai interesa.

Până la urmă, refăcută să fie pe placul celor care urmăreau cu ochi vigilenţi activitatea U.T.C-iştilor, povestirea mea a plecat către Bucureşti.

Şi cum a plecat, aşa a dispărut. Nu s-a mai auzit nimic de concursul respectiv. Nici cine l-a câştigat, nici dacă a mai trimis cineva vreo povestire. Am urmărit cu sufletul la gură fiecare număr din Cutezătorii, căutând lista câştigătorilor. De fiecare dată când venea poştaşul mă rugam să aibă o scrisoare pentru mine. Una de la editură.

N-am primit nimic. Nici premiu, nici recunoaştere literară. Dar m-am ales cu o experienţă inedită în ceea ce priveşte cenzura comunistă. De aşa editare şi redactare, chiar că nu am avut parte vreodată…

 

4 păreri la “Prima mea încercare pe tărâm literar”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *