Puţină responsabilitate nu strică, domnilor profesori…

Vineri seara, în timp ce mă deplasam spre Bucureşti (la Gaudeamus, unde în altă parte?) soarta a pus la cale o stranie coincidenţă.

Astfel m-am pomenit coleg de scaun în autocar cu un vechi prieten din liceu. Ne-am mai întâlnit din când în când dar niciodată n-am apucat să stăm de vorbă în adevăratul sens al cuvântului. De data asta am avut parte de o noapte întreagă de taclale.

Am vorbit de una, de alta dar cel mai mult am discutat despre greutăţile pe care le-am avut de întâmpinat în carieră.

Şi, printre picături, ne-am adus aminte de profesorul de română din liceu. Nu-i dau numele. Momentan. Sper să mă pot abţine până la sfârşitul articolului.

Un moş. Ăsta era proful de română de care am avut parte – ca şi colegul – în ultimii trei ani de liceu (el a „beneficiat” numai doi ani de serviciile incultului). În clasa a IX-a am avut o babă. Una ceva mai în putere decât moşul de română dar la fel de „eficientă”. Şi unul şi altul predau cu caietul în faţă. Dacă le luai caietul de pe catedră nu mai erau în stare nici măcar să spună cum îi cheamă. Profesori de liceu, ce să mai comentăm…

Însă profesorul a mai adăugat alte câteva ingrediente la incompetenţa care-l definea pe plan profesional.

Prin clasa a XII-a am descoperit că am talentul de a enerva oameni. Bine, eram conştient de ceva mai mult timp dar atunci am început să abuzez de el. La un moment dat m-am orientat către proful de română. Sincer, el a început primul. Asta pentru că insista că oribilităţile pe care pretindea că le predă el trebuie învăţate. Pentru că dacă o să facem asta o să ne ajute la bac. Într-un acces de sinceritate şi iritare i-am explicat că nu citesc porcăriile lui cu pretenţii de comentarii de frică să nu cumva să mă influenţeze. Eu unul mă alimentam cu comentarii literare din altă sursă, mult mai serioasă.

Treaba asta nu i-a plăcut prea mult lu’ dom’ profesor. Şi a început să-mi spună că a mai cunoscut el deştepţi de ăştia care se dădeau grande în liceu dar nu au reuşit să intre la facultate. Şi, desigur, mi-a indicat spre colegul cu un an mai mare.

Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, moşul n-a pierdut mai apoi nicio ocazie să-mi amintească de prietenul meu căpos care nu a intrat la facultate. În anul următor mă dădea exemplu pe mine pentru alţi căpoşi.

Dacă în ceea ce priveşte eşecul meu la admiterea la facultate moşul de română nu avea nicio implicare, în cazul colegului lucrurile stăteau altfel. Omul voia să urmeze o facultate unde, pentru a fi admis, a fost nevoit să susţină examen la Limba şi literatura română. Adică la acel obiect predat de moşul ce încerca o satisfacţie deosebită de fiecare dată când îşi aducea aminte că un anume elev „cu figuri în cap” nu a intrat la facultate.

Pe profesorul de română nu l-a interesat vreodată să-şi facă mustrări de conştiinţă pentru că un elev foarte muncitor şi cu personalitate a picat la facultate nu pentru că era „cu figuri în cap” şi „o făcea pe deşteptul” ci pentru că el, ca profesor, nu şi-a făcut datoria. Nu, nu avea el greţuri de-astea. El ştia doar să predea cu caietul în faţă şi să mai tragă din când în când câte o duşcă de „Tanita” (cine mai ţine minte lichiorul ăla?) dintr-o sticlă pe care o încălzea la piept. În timpul orei. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, pretinsele comentarii erau nişte mizerii. Chiar că nu le citeam de frică să nu mi se imprime ceva pe memorie şi să iasă la suprafaţă în cel mai nepotrivit moment posibil.

Spre deosebire de mine, care am avut alte surse (pe atunci nu existau internetul şi alte chestii foarte folositoare care să te ajute să suplineşti într-o oarecare măsură lipsa unui profesor competent), colegul a trebuit să muncească singur. Cum a putut, de pe unde a putut. S-a străduit şi a reuşit să acopere găurile pe care domnul de română le planta cu inconştienţă în fiinţa intelectuală a celor care-i treceau prin mână. Însă una este să înveţi ceva singur, fără ajutor de specialitate, şi alta e să faci performanţă având la bază cunoştinţele asimilate astfel.

Colegul a trebuit să facă faţă unui examen în care erau implicaţi douăzeci de candidaţi pe un loc. N-a luat note proaste dar nici chiar atât de grozave pe cât avea nevoie. Lipsa unui profesor de română adevărat în liceu l-a costat mult. A mai încercat şi în anii următori şi, într-un final agonic, a intrat la facultatea la care şi-a dorit. Cu ce preţ? N-ar putea să vă spună decât colegul cel greu încercat.

S-o fi bucurat moşul de română pentru succesul lui când a auzit că, în sfârşit a intrat la facultate? Bănuiesc că era mult mai mulţumit în perioada când colegul cerceta lista rezultatelor la admitere şi se regăsea sub linie.

Ştiu ce înseamnă să ai incompetenţi la catedră; din cauza unora n-am urmat facultatea pe care mi-am dorit-o. Tot din cauza asta am ratat admiterea în primul an la o facultate pentru care am optat pentru că nu aveam alte perspective.

Pot înţelege incompetenţa şi blazarea. Dar am o problemă cu inconştienţa. Şi răutatea gratuită. Cum să te bucure eşecul unui elev când ştii că nu ai depus niciun efort pentru a-i ajuta sprijinul pe care-l aşteaptă de la tine? Cum să încerci sentimentul de satisfacţie în momentul în care ştii foarte bine că eşecul ţi se datorează în mare parte?

Mereu am auzit chestii de genul că, dacă ai de învăţat, înveţi oriunde. Nu e chiar aşa. Elevul nu trebuie să înveţe singur pentru că „dacă are de învăţat”. Elevul trebuie să aibă de la cine să înveţe. De asta se duce la şcoală. Să înveţe de la cineva. Nu să înveţe singur. Dacă e să înveţe singur mai bine stă acasă. De ce să mai piardă timpul pe la şcoală?

Cum poţi fi atât de rău încât să te bucure eşecul unui elev inteligent dar care nu-ţi este pe plac deoarece a reuşit să-ţi demonstreze odată că eşti o nulitate? Cum poţi fi atât de absurd încât să-ţi accepţi cu nonşalanţă propria nulitate profesională şi consideri nereuşita unui elev nu o consecinţă a propriei delăsări ci o pedeapsă binemeritată pentru indolenţă? Pentru acea indolenţă pe care ai evaluat-o tu, din spatele blindajului propriei ignoranţe.

Cum poţi fi lipsit de acea capacitate umană de a da dovadă de empatie, de compasiune pentru elevul pe care – de ce să nu spunem lucrurilor pe nume? – chiar tu l-ai nenorocit?

Există şi astfel de oameni. Din păcate. Unii lucrează (încă) în învăţământ. Am un mesaj pentru ei:

Puţină responsabilitate nu strică niciodată, domnilor.

Nu cer mai mult decât atât. Responsabilitate. Dacă puteţi dovedi asta, e posibil ca restul calităţilor să vină de la sine… Doar puţină responsabilitate.

7 păreri la “Puţină responsabilitate nu strică, domnilor profesori…”

  1. O întrebare din curiozitate: dacă spuneți că era chiar așa proful (și nu, nu contest, mai există, din păcate și astfel de oameni!), de ce nu v-ați mutat la o clasă la care nu preda el? Sau la un alt liceu?

    1. In primul rand eu am optat pentru clasa de veterinara. Era una singura. Nu ma puteam muta la alta clasa fara sa-mi schimb specialitatea si sa renunt la visul de a deveni veterinar. In al doilea rand, toate clasele din an faceau romana cu el, asa ca nici mutat nu scapam de proful pensionar (am omis sa precizez, dar omul avea ceva ani de pensie in spate). In al treilea rand, cel mai apropiat liceu cu profil veterinar era la cca 100 de kilometri distanta de casa. Prin 1990 erau probleme mari cu transportul. Si, mai presus de toate, doream sa devin veterinar, nu sa termin un liceu…

    1. Credeti ce doriti, sunteti liber. Dar va rog sa aveti in vedere profesorul care preda cu cartea sau caietul in mana si nu prezinta niciun interes pentru elev, sunt o multime de astfel de indivizi… Poti fi foarte inteligent dar inteligenta si studiul pe branci nu vor suplini niciodata un profesor in adevaratul sens al cuvantului. Am avut parte si de profesori buni si de profesori chiar mai rai decat cel de care am pomenit.

  2. Mi-e greu sa cred ca un profesor cu „ceva ani de pensie” in spate avea nevoie de un caiet din care sa predea! E ca si cum un veterinar la pensie, nu mai face diferenta intre o curca si-un curcan! Poate omul v-a dictat niste comentarii! E altceva. Oricum, stim cu totii ca in liceu era doar literatura…Nu cred ca „mosul” ti-a furat creativitatea, de care vad ca inca ai parte!

    1. Cu alte cuvinte spun minciuni, nu? Domnule Epsilon, daca as avea cate zece lei pentru fiecare ora in care profesorul mi-a predat cu caietul sau cartea in fata sau cand am fost ascultat cu cartea in fata de catre profesor as fi milionar. Cat despre creativitate, ea nu are legatura cu orele de romana din liceu… Apropo, am blocat vreo cateva comentarii ale fostilor colegi care ii dadeau numele profesorului si insistau pe predatul cu caietul in fata. Omul nu era chiar rau la suflet. Dar incompetent da

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *