Radcliffe, încornoratul

Când am auzit despre filmul „Coarne” (Horns) am simţit cum mi se direcţionează interesul. Nu de alta, dar  banuiam că e ceva legat de cartea lui Joe Hill, cu acelaşi nume. Pe urmă am dat de mutra lui Daniel Radcliffe în trailer-ul de prezentare şi am spus „Pas!”. Sincer, nu mă prea inspiră mutra lui Harry Potter, ce să-i faci?

Aşa că am mers pe varianta „Cartea e mai bună”. Însă când am fost pus faţă în faţă cu filmul n-am mai dat înapoi. De ce nu?

Şi pot spune că nu am avut ce regreta. Bine, e mai recomandat să citeşti cartea, ai timp să savurezi frazele, să-ţi laşi imaginaţia să zboare, să creeze finaluri alternative. Sunt atâtea lucruri pe care le poţi face când citeşti o carte bună. Când e vorba de un film bun… Ei bine, un film bun nu-ţi oferă prea mult timp.

Ig Perrish nu e în cea mai bună formă posibil. Toată lumea din oraş îi vrea capul. Reporteri agasanţi îl urmăresc peste tot încercând să-l determine să le spună cum şi-a ucis şi violat iubita, pe Merrin, cea atât de iubită de comunitate. Chiar şi părinţii nu-s foarte convinşi de nevinovăţia lui.  Singurul care pare să creadă cu sinceritate în nevinovăţia lui este Lee, vechi prieten căruia Ig îi datorează viaţa încă din copilărie.

Însă la un moment dat Ig se pricopseşte cu o pereche de coarne. Coarne de drac, care tot cresc. Şi individul nici măcar nu încearcă să le ascundă sub vreo pălărie, mai ales că oamenii nu par să fie foarte şocaţi la vederea noilor accesorii. Ca şi cum ar fi foarte normal să ai aşa ceva pe căpăţână.

Numai că, odată cu coarnele, Ig se pricopseşte şi cu abilităţi deosebite. În preajma lui oamenii încep să-şi dea drumul la gură şi să spună ceea ce, în mod normal, ar trebui să ţină numai pentru ei. Şi Ig le poate citi şi gândurile. Singurul care pare să nu vadă coarnele e prietenul Lee.

Bulversat la început, tipul interpretat de cel care ne-a obişnuit să fie Harry Potter îşi dă seama destul de repede că aşa poate să pună mâna de adevăratul ucigaş. Parcă ar fi păcat să nu facă uz de puterile primite după ce şi-a pierdut bagheta… Unde mai pui că, dacă se atinge de cineva, poate vedea frânturi din trecutul persoanei respective. Şi dacă vrea să influenţeze mintea cuiva, o poate face…

Şi situaţia escaladează către un final cam greu de imaginat la începutul filmului.

Filmul e bun să dea frisoane dar, pe de altă parte, nu lipsesc nici momente care pot smulge zâmbete. Şi Radcliffe se descurcă surprinzător de bine în rolul lui Ig. Are câteva momente extraordinare, inocenţa cu care intră în restaurant atunci când vrea să-şi ceară prietena de soţie te lasă fără grai, la fel şi disperarea care-l curpinde atunci când citeşte scrisoarea ascunsă în căsuţa din copac. Nu se numără el Radcliffe printre actorii mei preferaţi dar pot spune că, după recitalul din „Coarne” m-am hotărât să-i urmăresc mai atent evoluţia. Cine ştie cu ce mai poate surprinde.

Un film care merită văzut, fără îndoială. Chiar dacă nu-l simpatizaţi pe Harry Potter. Acum nu mai are baghetă la îndemână, are coarne. Şi ce coarne!

A, şi încă ceva. Un sfat bine intenţionat. NU JUDECAŢI  acţiunile niciunuia dintre personaje decât după genericul de final. Pe bune, o să fie surprize…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *