SCORPIONUL. ANTHONY HOROWITZ

EDITURA RAO

2007

TRADUCEREA DIANA GEORGIANA VLASE

Un roman pentru adolescenţi, al cincelea dintr-o serie care nu se opreşte aici. Din fericire pentru eroul nostru, Alex Rider, pe care ultima pagină îl găseşte într-o postură nu prea plăcută, cu o gaură în piept şi un cerc de  sânge care se lărgeşte sub el. Ba mai pendulează între două lumi şi-şi întâlneşte într-o oarecare măsură părinţii.

O carte plăcută la citit, nu numaidecât de către adolescenţi, ci şi de ăi mai bătrâni ca ani dar cărora sufletul le-a rămas încă tânăr. Da, e din categoria aia cu adolescenţi superdeştepţi, care salvează lumea în ritmul de câte volume este în stare să scrie autorul. Cu toţii ştim că în lumea reală nu e chiar aşa, dovadă că cei mai mulţi dintre absolvenţii de liceu (ca să nu mă limitez numai la gimnaziu) de-abia ştiu să numere până la douăzeci şi asta cu ciorapii scoşi din picioare. Nu-mi prea place mie genul ăsta de cărţi şi, prea trag de răbdarea imaginaţiei mele, dar, pentru Alex, pot face o mică excepţie.

Un băiat obişnuit, pentru cei mai mulţi dintre cei care au pretenţia că îl cunosc destul de bine. Dar care ascunde nu un secret periculos, ci un set complet de taine, başca câteva salvări de lume şi Anglie drept bonus, adunate de-a lungul celor patru volume precedente. Alex se află la Veneţia, într-o excursie, cică, dar asta nu e decât ocazia pentru noi aventuri. Dar de data aceasta Alex este pe cont propriu. Şi are de gând să afle ce şi cum. Ce şi cum au murit părinţii lui. Unul dintre „clienţii” din volumele precedente i-a îndrumat paşii în Veneţia. „Caută Scorpionul, Alex”. Şi Alex nu numai că-l caută, dar îl şi găseşte. Şi de aici începe adevărata aventură. Pentru că Scorpionul nu e o fundaţie oarecare, ci o organizaţie criminală de prima clasă dar, cu toate acestea, cartea de vizită impresionantă nu scuteşte organizaţia de necazuri cu Alex. Că Alex, izvorât din mintea  lui Anthony, e mai deştept decât James Bond şi când îşi pune în cap ceva…

De fiecare dată când ajunge la ananghie – şi asta se întâmplă destul de des – Alex găseşte o soluţie să iasă cu faţa curată. Singura, de altfel, deoarece – aici se vede vâna de scenarist a autorului – mijloacele sunt limitate (ceva economii la buget, coane Fănică?). Şi, dacă nu există nicio soluţie la  îndemâna autorului, staţi liniştiţi, în ultima clipă salvarea vine din exterior. Unele soluţii sunt debile, pescuite de prin „Singur acasă” cum este faza prin care Alex opreşte doi hoţi cu o motocicletă. Mă laşi, nene Anthony? Dar, paradoxal, e singura fază credibilă din tot romanul. Că un puşti ceva mai super agent aruncă cu o găleată cu seminţe în doi hoţi. O paraşută apare exact la momentul potrivit şi Alex se descurcă cu ea de parcă ar fi ştiut de la începutul cărţii c-o să-i fie oferită la marele fix. Până şi slăbiciunea lui Nile, asasinul care-mi aminteşte de Michael Jackson, cu boala lui de piele cu tot, are o slăbiciune care iese la iveală exact când e nevoie. Nici mai devreme, nici mai târziu.

Nu avem numai de răsturnări de situaţie. Situaţia se dă peste cap aşa de repede că mai degrabă face tumbe. Şi tumbe fac şi sentimentele şi resentimentele lui Alex. Dar până la urmă totul se termină cu bine. MI6 iese cu faţa curată şi cinstit nevoie mare din conflict. Şi tipul detestat de toţi îşi dă demisia. Iar cei răi o încasează. Nu toţi, că mai rămâne unul să tragă cu puşca în Alex.  Suficient cât să-l trimită în spital pentru tot începutul volumului şase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *