…ŞI LA SFÂRŞIT A MAI RĂMAS COŞMARUL. OLIVIU CRÂZNIC

EDITURA VREMEA

2010

De ceva vreme, pe blogul meu apare o recomandare. Este vorba despre romanul de faţă, izvorât din imaginaţia lui Olliviu Crâznic. Până acum l-am recomandat, dar simt, aşa, în inima mea, că trebuie să spun şi de ce. Poate că totuşi, nu ar trebui; romane cum este „…şi la sfârşit a rămas coşmarul” se recomandă fără rezerve. Şi se acceptă ca atare, cam cum era Şhogunul pe vremuri. Pur şi simplu trebuia citit. Shogunul, că acum e „…şi la sfârşit a rămas coşmarul”.

Dar să trec la treburi serioase. Pentru cine nu a fost (încă) convins de primele rânduri, mai adaug câteva. Pentru orice eventualitate.

Am mai spus-o şi nu e un secret. Am tot timpul asupra mea (măcar) o carte. Mai mereu pe drumuri, îmi pot oferi luxul de a aştepta prin staţii şi autogări. Şi-mi permit luxul unei cărţi, în loc să discut cu eventualii tovarăşi de călătorie despre cine mai trebuie votat sau nu.

Ei bine, cu „Coşmarul” am cam încurcat-o. Într-o zi mă aflam pe la C.A.S. Nu cred că e nevoie să dezvolt prea mult, cred că nu e român care să nu ştie ce se ascunde în spatele acronimului. Stăteam la coadă. Aşa se întâmplă acolo, se stă la coadă şi se înjură. Sau se citeşte. E o activitate care consumă mai puţini nervi şi cu mult mai mult folos (că-l doare undeva pe ministru că e înjurat).

Am început să citesc „Coşmarul” pe la vreo unsprezece. Aveam de stat vreo oră la  coadă şi mi s-a părut o idee bună. Numai că nu prea a fost. Odată ce m-am aruncat între paginile cărţii, nu am mai avut pic de voinţă să mai ies la suprafaţă. Aşa că am tot lăsat pe cei de la coadă să treacă la ghişeu. Asta până am terminat cartea, vreo patru ore mai târziu. Pur şi simplu, cartea asta are un aşa lipici, că i-ar prinde bine un avertisment de genul „a nu se citi decât atunci când există suficient timp”. E prea alert, prea te prinde şi odată prins nu vrea să te lase. În cartea asta nu se pierde timpul, nu se umplu paginile cu discuţii sterile, totul este gândit de la început şi până la sfârşit, până în cel mai mic detaliu. Nimeni nu-şi permite să stea deoparte, să nu se implice, să nu se alieze, să nu suspecteze pe toată lumea. Bănuielile se spulberă şi se adeveresc, se schimbă şi se înfiripă cu o asemenea rapiditate că cititorul uită din când în când şi să mai respire (dacă respiratul nu ar fi un act involuntar…).

De la început suntem avertizaţi că romanul se bazează pe cronici medievale. Şi chiar aşa şi este, dar eu am început cu… postfaţa, exerciţiu pe care-l recomand tuturor. O să vedeţi de ce. Un roman gotic, da gotic românesc. Şi-i mai bun decât multe romane de gen. Foarte multe.

Eroul principal, Arthur de Seragens, care-şi narează aventurile – fapt care dă o mai mare credibilitate poveştii – e cam în plus. Cel puţin la o primă vedere. Nu prea e implicat, nu prea se pricepe la multe şi, mai ales, a comis o faptă de care nu e prea mândru. Ajunge la nunta unei necunoscute despre care abia acum începe să afle câte ceva. Oaspeţii nu se prea cunosc între ei şi de la început sunt unii foarte dubioşi. Sau foarte înfricoşători – nu e de ici, de colo, să ai în preajmă un ditamai Inchizitorul, chiar pe Albert de Guy, într-un castel în care diavolul este la el acasă. La care se mai adaugă ducele de Chalais, cu secreta lui plăcere vinovată, care nu prea mai e secretă, Huguet de Castlenove, fost preot care a devenit un spadasin periculos, Von Walter, cel care ştie ceva-ceva. La aceştia se mai adaugă vicontele de Vincennes, prietenul lui Arthur. Şi femei. Femei pe cât de frumoase pe atât de misterioase, care ascund mai multe secrete decât castelul însăşi. Din când în când cineva o încurcă. De tot. Sau mai mulţi odată, aşa că lista suspecţilor se restrânge. dar trebuie foarte multă atenţie pentru a descoperi vinovatul înainte  ca autorul să aibă bunăvoinţa de a arăta cu degetul spre el.

De citit. Şi Oliviu mai pregăteşte ceva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *