Spectacol cu Smiley şi inconştienţi

Bifat şi concertul lu’ Maria Andrei Tiberiu, cunoscut şi sub numele de Smiley. Mai bine spus, mult mai bine cunoscut sub acest nume împrumutat de la un emoticon, ceva.

Personal, nu mă dau în vânt după artistul cu nume de emo(ticon) deşi trebuie să recunosc că, raportându-mă la tot ceea ce ne poate oferi muzica românească actuală, Tiberiu Andrei e mult deasupra faunei care poluează scenele naţionale. Dar parcă nu mi-aş fi stricat seara de duminică pentru o vizită în Centrul Vechi doar pentru a-l asculta pe Smiley. Însă anturaju’ a decis altfel. Şi de vreme ce aşa s-a decis, pe la opt şi ceva, în fapt de seară  îmi croiam drum prin masa compactă de spectatori şi mă gândeam, printre altele, că mamă ce mişto ar fi să vezi asemenea mulţime de popor la o lansare de carte.

Chiar dacă am ajuns destul de târziu (nu de alta, dar în deschiderea recitalului lui Smiley au mai cântat ceva formaţii) am prins locuri destul de bune. Secţiunea VIP, cum şi-a dat părerea un anume puşti de nouă ani. Nu spun cum ne-a reuşit performanţa pentru că pe viitor s-ar putea să mai fiu nevoit să ajung la vreun spectacol în zonă şi n-aş vrea să privesc numai la spatele celor care şi-au sacrificat din timpul lor pentru a urmări artiştii plătiţi chipurile de Primărie (de unde are Primăria asta atâţia bani, n-ar trebui să vă spun, ştie toată lumea unde se duc banii noştri).

Am prins numai ultima melodie marca Ion Paladi, aşa că nu mă pot declara nemulţumit. La timp pentru Smiley.

Mai întâi s-a urcat pe scenă o gospodină blond artifială care a cerut celor prezenţi să-l strige pe Smiley. Care s-a lăsat strigat şi aşteptat. Mult mai mult decât permite bunul simţ, dacă e să intereseze pe cineva părerea subsemnatului. Nu ştiu, poate se simte şi el la fel de vedetă ca odrasla lui Ştefan Bănică, ăla de-şi spune şi Junior. Care, dacă reuşeşte să presteze 20% din timpul efectiv petrecut pe scenă cere deja daune morale.

Smiley şi-a făcut treaba mulţumitor, deşi vorba comunistului, se putea şi mai bine. A pus pe unul să cânte o melodie, a băut vreo cinci litri de apă dintr-o sticlă. A cântat. A fost simpatic, până la urmă. Chiar nu-mi pare rău că am ajuns la spectacol. Unde am avut ce vedea dar nu neapărat pe scenă.

În public, aproape de locul unde mă oploşisem, o tânără mămică. Nu mi-a spus ea cu ce se îndeletniceşte, am dedus eu pentru că în preajmă se foia un pui de om de vreo trei anişori care-i semăna leit. Când seamănă cu tata mai poţi face gafe, dar când e vorba de mamă nu.

Mămica respectivă, înarmată cu un telefon uşchit, a filmat tot spectacolul. TOT! Să stai cu o mână ridicată mai bine de o oră şi să te concentrezi la imagine e ceva. Mie unul nu mi-ar fi reuşit. Dar ei da, de! femeile sunt mai determinate de felul lor, mai ales când e vorba de un anume Smiley pe care îl  doare undeva de existenţa unor anumite exemplare feminine.

În timp ce filma, mămica aia şi cânta. Ştia pe de rost tot ce se poate şti din repertoriul marca Tiberiu Andrei Maria. Şi în acest răstimp odată nu s-a uitat să vadă ce-i face odrasla de trei ani. Pur şi simplu şi-a ignorat copilul. Care, la un moment dat a dispărut din zonă. Nu că l-aş fi urmărit în mod special dar au început să-mi lipsească anumite şuturi în tibie. Am încercat să-i atrag atenţia muierii că i s-a pierdut copilul. A ridicat din umeri şi mi-a arătat că filmează, n-am voie să o deranjez. Da, spre deosebire de Irina Loghin, care n-a dorit să fie filmată şi fotografiată, că de! aşa valori trebuie protejate, Smiley n-a avut astfel de complexe, prin urmare de ce să nu profite? Cât despre odraslă, să i-o păzească jandarmii.

Doamnă, cred că ţi-a plecat copilul…

Las’ că nu se pierde, că ştie că sunt aici.

Nici măcar un gest, nici măcar o tresărire. Ochii la ecranul telefonului.

Dacă aşa spui… responsabilă mămică, nimic de comentat. Şi nu era singura. La un moment dat, prin mulţime şi-a făcut loc o altă mămică însoţită de odrasla de nici două luni. Înfăşată cum trebuie, că era cam răcoare. Împreună cu o gravidă cât toată scena care trăgea alternativ când din sticlă, când din ţigară.

Să nu te cutremuri? Poţi lăsa un copil de trei ani de capul lui într-o mulţime de vreo patru mii de oameni pe la zece noaptea? E normal să duci un nou născut într-o hărmălaie care mie personal îmi trimitea stomacul în gât? Şi bănuiesc că nu erau singurele mămici cu probleme de pe acolo (erau şi ceva tătici, trebuie de precizat pentru a nu fi acuzat de misoginism).

Am revenit acasă gândindu-mă la puiul de om de trei ani care probabil a început să bâzâie când a realizat că nu ştie pe unde-i mămica. De vreme ce la ştiri n-a apărut nimic îngrijorător nădăjduiesc că s-au regăsit. Pentru mămică e important că l-a filmat pe Smiley cu o cameră de tot căcatul de la un telefon fără prea mari pretenţii. Pentru copil e vorba despre o experienţă. Sper că e nouă şi aşa va ramâne la acest capitol de experienţe. O experienţă traumatizantă, fireşte. Dar se putea şi mai rău…

Se tot vorbeşte despre educaţia copiilor. Dar pe ăia mari cine îi educă?

2 thoughts on “Spectacol cu Smiley şi inconştienţi”

  1. Despre articol, in general, nu am ce comenta. Ai dreptate, si ai dreptate degeaba. Ca nu o sa se schimbe nimic.Dar macar vezi problema.
    Dar m-a deranjat o chestie pe care tot o vad repetata peste tot: „ce mişto ar fi să vezi asemenea mulţime de popor la o lansare de carte”. Ce ar fi asa de misto? Sa vezi oameni care sunt acolo pentru ca asa „a decis anturajul”? Sau mamici care filmeaza cu aifonu? Si in general, ce e asa de interesant la o lansare de carte? Vin ‘nspe oameni care vorbesc despre nimic, in general. Dar cu sentiment.
    Citesc, am destui prieteni care citesc si nici unul din noi nu a fost la vreo lansare de carte. Nu e nevoie sa mergi la asa ceva ca sa fie cartea mai buna. In plus, timpul pierdut la lansare poate fi folosit mai cu folos dand pe gat 2 capitole din cartea curenta. Sau nu stii ca majoritatea cititorilor prefera linistea camerei in loc de galagia orasului?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *