STRANII SURATE. TERRY PRATCHETT

EDITURA RAO

TRADUCEREA CEZAR OCTAVIAN TABARCEA

2007

Lumea Disc, lumea sprijinită de spatele a patru elefanți uriași care, la rândul lor, stau cocoțați pe spatele unei țestoase uriași. O lume care, ne place sau nu seamănă cam mult cu a nostră și se intersectează în puncte supărător de multe. Până și ceva poeți și dramaturgie au ales, mai mult sau  mai puțin cu voia lor, să însuflețească cele două lumi, care nici măcar nu se vreau atât de diferite.

Ne (re)întâlnim (,,re,, e pentru cei care au citit Prin cele străinătăți) cu Țața Ogg (care pe aici, grație lipsei de colaborare între traducători își spune și i se spune Nanny Ogg), cu Jupâneasa Granny Weatherwax (parcă mai bine îmi suna Buna Batevreme în cartea precedent disecată), cu Magrat Usturoi, care aici, din motive care mă depășesc poartă ingratul nume de Garlick. Cu Greebo, motanul specialist în violuri, deși acesta are un rol oarecum secundar, dar nu de lepădat în toată povestirea. Și, cînd este necesar, mai apare și Moartea, care vorbește numai în majuscule.

Și cam despre ce-i vorba? Regele Verence, află tocmai că a stăpânit peste un regat și că mai are ceva de împins pentru a trece într-o lume mai bună deoarece a fost retrogradat la stadiul de strigoi. Și asta pentru că a fost nefericitul protagonist al unui accident stupid, murind cu propriul pumnal înfipt în spate, o afacere de  care seniorul Felmet, ambiționat de voluminoasa sa soție, nu e deloc străin. Că nu e de ici, de colo, să fii rege, chiar și într-un regat minuscul, mai ales pe Lumea Disc. Prin urmare, regelui Verence nu-i rămâne decât să-și antreneze mușchii spectrali în vederea răzbunării. Care o să vină, nu e greu de anticipat. Mai greu de anticipat este cum o să vină.

Numai că a mai rămas o problemă de rezolvat, și anume moștenitorul tronului. Din fericire pentru acesta, lucrurile se aranjează admirabil și ajunge într-o trupă de artiști. Și pentru ca lucrurile să se așeze și mai bine, își bagă  coada (măturii, desigur) și straniile surate pomenite mai devreme. Că nu or să stea tocmai ele deoparte în condițiile în care regatul însuși a ajuns să se revolte, cerând un rege căruia să-i pese de el. Și, uite-așa, ne alegem cu un sărut care durează nici mai mult nici mai puțin de cincisprezece ani. Și nu numai cu asta.

Printre paginile cărții, doldora de poante, își face loc și Nebunul, care nu prea pare să promită mai mult decât o idilă cu Magrat, vrăjitoarea cu pieptul plat. Dar nimic nu este ceea ce pare a fi, deși bietul Nebun e chinuit încă de amintirile trecutelor zile de școală (o fi făcut liceul la Șendriceni? posibil, deși nu aveau, oficial, specializarea asta în portofoliu, poate doar ca extremă ascunsă).

Tomjon, fiul regelui, apare la momentul potrivit, într-o punere în scenă demnă de toată lauda. Și… Și cred că am spus destul. Deznodănântul poate fi savurat doar din carte. Orice altă formă de prezentare dăunează grav sănătății umorului și bunei dispoziții. Lectură plăcută.

 

O părere la “STRANII SURATE. TERRY PRATCHETT”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *