Arhive etichetă: educatia in romania

Cine are prioritate? Numirea sau PCO?

Strict pentru profesori. Mai exact pentru acei profesori aflaţi la început de drum şi care încă nu au reuşit să descâlcească iţele unui sistem din ce în ce mai ticăloşit. Şi nu e vorba numai despre decizii şi oameni politici. Peştele de la cap se împute dar asta nu scuză aspectul degradat al cozii.

Despre ce anume este vorba? Un coleg mai tânăr a avut parte de o… dilemă – să-i spune aşa. L-am lămurit şi m-a răsplătit cu o bere. La terasă, chiar în centrul oraşului. Şi mi-a spus că sunt mulţi în situaţia lui. Aşa că…

Tânărul domn profesor, aflat la început de drum (al doilea an) a nimerit într-o şcoală unde mai existau niscaiva ore libere pe lângă catedra pe care a fost numit. Printr-un mecanism care mie îmi scapă (ei, îmi scapă, dar să presupunem că nu ştiu chiar tot, pentru că explicaţii există) în loc să primească orele la suplinire – drept legal, având în vedere că omul e calificat şi a luat notă chiar foarte bună la examen – s-a preferat ca orele respective să fie date unui pensionar la PCO. Plata cu ora pentru cei interesaţi. Citește în continuare Cine are prioritate? Numirea sau PCO?

Noul Cod de Etică pentru Învăţământul Preuniversitar – încă un pumn bine plasat în gura profesorilor

De ceva vreme se află în dezbatere noul Cod de Etică pentru Învăţământul Preuniversitar. Nu prea ştiu de ce anume mai este intitulat „Noul” deoarece majoritatea prevederilor nu sunt deloc noi, ba dimpotrivă. Sunt la fel de vechi ca şi profesia de dascăl. Nici ideea Codului de Etică nu este nouă dar, personal, preferam adoptarea unui Statut al cadrului didactic. Un statut în adevăratul sens al cuvântului şi nu doar ceva ambiguităţi la nivel declarativ. Un stat care să asigure dascălului respectul şi autoritatea de care are nevoie pentru a educa.

An de an situaţia dascălilor s-a degradat. Munca la catedră a devenit din ce în ce mai desconsiderată. Dispreţul a venit  de la autorităţi, care lasă impresia că se dau de ceasul morţii să facă viaţa profesorului cât mai grea.

Şi societatea, în ansamblul ei, dovedeşte din ce în ce mai mult dispreţ faţă de profesori şi învăţători. În parte, acesta îşi are rădăcina în degradarea până dincolo de nivelul admisibil a resursei umane din educaţie. Prea mulţi profesori absolvenţi de facultăţi dubioase, ale căror cursuri le-au promovat la distanţă dar cu medii fabuloase, la care cei care au făcut facutatea acum două decenii nici măcar nu îndrăzneau să viseze. Dar, în ciuda mediilor enorme, majoritatea acestor profesori nu au demonstrat mare pricepere atunci când au ajuns la catedră. Citește în continuare Noul Cod de Etică pentru Învăţământul Preuniversitar – încă un pumn bine plasat în gura profesorilor

De ce şcoala de acasă nu e şcoală…

Când am scris ultimele cuvinte din articolul „dedicat” Danei Nălbaru şi celebrului ei soţ chiar credeam că sunt ultimele. Adică mi-am spus părerea sinceră despre gestul lor golănesc de a arunca cu noroi nu în învăţământ ci în profesori – atenţie, este vorba de mai mult decât o nuanţă – doar pentru a-şi asigura publicitatea necesară unor contracte mai bănoase. Mai apoi am aflat – fără ca acest lucru să mă surprindă foarte tare – că actorul Dragoş Bucur a pus mâna pe un contract la ProTv. Adică îşi continuă treaba acolo şi e ştiut că orice sămânţă de scandal reprezintă publicitate. Care e mai preţioasă dacă vine pe degeaba. O să-i crească audienţa, fără îndoială, însă nu datorită talentului său actoricesc ci a scandalului în care cuplul de vedete şi-a băgat fiica la înaintare. Fără scrupule, fără responsabilitate, fără ruşine.

Şi cât timp nu contează de ce spectatorii îşi aruncă ochii pe televizor se cheamă că există audienţă şi Bucur îşi merită fiecare bănuţ. Ba chiar s-ar putea să ceară ceva suplimentare de buget, că uite ce bine merge emisiunea. În plus, să nu uităm că Dana Nălbaru, de când a renunţat la trupă, s-a cam ofilit la capitolul notorietate. Trebuia şi ea băgată în ochi cumva…

Asta a fost părerea mea, am spus-o. Unii m-au apreciat, alţii nu. Unii m-au felicitat, alţii m-au înjurat. Nimic neobişnuit, nimic surprinzător. Eu unul ştiu că am dreptul să-mi spun părerea şi trebuie să plătesc pentru asta.

Însă, pe lângă obişnuitele aprecieri şi înjurături, au fost câţiva dintre cititori care m-au întrebat ce părere am despre şcoala acasă şi dacă e, într-adevăr, o soluţie. Am fost întrebat de ce anume cred că Dana şi Dragoş nu vor fi în stare să-şi educe copila acasă. Şi, cu ocazia asta, am descoperit că mai era câte ceva de spus. Citește în continuare De ce şcoala de acasă nu e şcoală…

Ce urmăresc, de fapt, Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur

Mare ştire mare. Pe care presa – şi nu vorbesc numai despre presa tabloidă – s-a grăbit să o arunce în prim plan. Dana Nălbaru (fostă solistă la HI-Q) şi bărbătuşul ei, actorul Dragoş Bucur, s-au gândit să-şi educe odrasla acasă. Au tras ei concluzia că pentru Sofia, fiica lor de 9 ani, sistemul educaţional convenţional nu e suficient de bun şi au optat să şi-o educe singuri.

Sunt de acord că sistemul educaţional actual nu e prea grozav. De fapt, e plin de hibe. Prea multe materii care nu sunt necesare, programe prea încărcate, programul de lucru infernal la care nu rezistă decât foarte puţini copii. Şi după ce scapă din acest infern, cei mai mulţi eşuează în slujbe la stat, tânjind după copilăria pierdută sub mormane de cărţi şi întrebându-se ce au avut de câştigat pentru că au acumulat tone şi tone de date şi formule inutile pe care, cu timpul, au şi început să le uite. Cunoştinţe de care nu avut nevoie niciodată dar pentru asimilarea cărora au pierdut zile întregi din copilăria lor. Citește în continuare Ce urmăresc, de fapt, Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur

Copiii au nevoie şi de amintiri, nu doar de timp în care să le povestească

Foarte tare ideea ministrului care păstoreşte (încă) Educaţia. Omul vrea să avem parte de un sistem educaţional ca în poveşti. De pildă, vrea ca din toamnă elevii să vină la şcoală de pe data de 12 septembrie. Adică cu trei zile mai devreme decât se obişnuia, copiii urmând să înceapă anul şcolar „pe bune” la 15 septembrie. Dar vor avea la dispoziţie trei zile (eventual şi trei nopţi, ca în poveşti) în care să tot depene poveşti din vacanţă. Foarte frumos, foarte creativ…

Păi de vreme ce avem un sistem educaţional de poveste, de ce să nu stăm şi la poveşti?

Numai că, înainte de a le rezerva copiilor timp de ceva poveşti, ar trebui să ne asigurăm că vor avea ce povesti. Pentru că majoritatea copiilor, când le expiră vacanţa şi apar la şcoală răspund cu un searbăd „Bine” când îi întrebi ce au făcut în vacanţă.

Ştiu asta din experienţa a aproape două decenii la catedră, pentru că n-am aşteptat să vină un ministru plin de Curaj care să-mi spună că trebuie să-i las pe copii să-şi depene amintirile de peste vară. De fapt, la asta se rezumă, de multe ori, prima zi de şcoală (pe lângă repartizarea manualelor şcolare). Citește în continuare Copiii au nevoie şi de amintiri, nu doar de timp în care să le povestească

Admiterea în liceu între paradox şi aberaţie.

Astăzi a avut loc prima probă de examen din cadrul Evaluării Naţionale la clasa a VIII-a. O „probă de foc” care nu mai impresionează pe nimeni, poate doar pe cei care n-au nicio tangenţă cu sistemul educaţional din România şi sunt de părere că multitudinea de măsuri luate pentru a asigura „corectitudinea” examenului chiar asta înseamnă.

De ceva ani s-au introdus camerele de supraveghere; o măsură binevenită, în ciuda unora care s-au gândit să o critice cu vehemenţă pe motiv că i-ar stresa pe elevi (mamă, ce stres pe capul lor, nici nu-mi pot imagina!). Anul acesta, pentru a asigura un grad cât mai ridicat de corectitudine a evaluării şi notării tezelor, acestea vor fi corectate în alte judeţe decât în cele în care au fost susţinute. Cică aşa se va elimina posibilitatea unor aranjamente la nivel local. În fapt, fiecare judeţ va trage să asigure „concurenţei” un loc cât mai înspre coada clasamentului. Aşa o să se poată lăuda inspectorii generali cu expresii de genul „rezultatele sunt slabe dar se putea şi mai rău, uitaţi-vă la judeţul…”

Din păcate, niciuna dintre măsurile luate până acum şi – foarte probabil – nici dintre cele care se vor lua pe viitor, dacă se merge pe linia actuală, nu vor reuşi să ofere admiterii în liceu măcar o nuanţă de credibilitate şi nici măcar un procent din seriozitatea pe care o reclamă sistemul actual.

În forma actuală, admiterea în liceu are mai degrabă aspect de glumă proastă decât de examen serios. Citește în continuare Admiterea în liceu între paradox şi aberaţie.

Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)

Sfârşitul săptămânii trecute m-a prins pe drumuri. Mai mult sau mai puţin de munte, să spunem că am avut parte de o variantă „combinată”. Mai pe scurt, excursie. Vreme capricioasă dar suportabilă. Mai ales că în momentele cheie norii s-au abţinut să toarne. Dar şi când au făcut-o….

Printre altele, am ajuns şi la Humuleşti. Nu cred că mai e nevoie să spun cine a avut domiciliul pe acolo că ar însemna să-mi bat joc de nivelul de cultură a jumătate din populaţia şcolară. Ion Creangă, fraţilor…

Acolo, în curte, înghesuială mare. Mai mult decât mare. Sufocantă! Aşa-i trebuie lui Creangă, dacă n-a durat şi el o căsuţă ceva mai mare, în care să încapă puhoaiele de vizitatori. În treacăt fie spus, nici căsuţa nu e rodul activităţii lui constructive.

În curte şi în casă, predominant puşti de clase primare. Păi dacă vine vacanţa… E perioada excursiilor de final de ani, doamnelor şi domnilor.

Pe cei mai mulţi prea puţin îi interesa ce spunea ghidul. Las’ că nu-l plăteşte mama şi tata. Dintre toate micile gheme de energie unul era deja dincolo de orice critică. A reuşit să mă scoată din sărite la nici douăzeci de secunde după ce am dat cu ochii de el. Doamna învăţătoare a simţit că e ceva în neregulă cu respectivul şi a încercat să-l mai tempereze. Ceea ce a atras reacţia imediată a ceea ce, fără doar şi poate, se considera a fi tatăl împieliţatului. Citește în continuare Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)