Arhive etichetă: intamplari adevarate din invatamant

O (posibilă) definiţie pentru obiectul de studiu numit fizică

Mereu am fost de părere că programele şcolare ale elevilor sunt foarte stufoase, prea bogate în conţinuturi irelevante şi cel mai adesea complet inutile, cărora le lipseşte nu numai aplicabilitatea în viaţa de zi cu zi, dar adesea nu au nicio valoare teoretică.

Nu surprinde pe nimeni că elevi care au vârsta potrivită pentru a intra în liceu sau l-au terminat deja habar nu au să răspundă la întrebări de cultură generală foarte simple. Însă uneori chiar şi caracterele pregătite pentru asemenea situaţii pot fi luate pe neaşteptate. Citește în continuare O (posibilă) definiţie pentru obiectul de studiu numit fizică

Caractere şi caractere. Chestie de construcţie psihică, domnule…

Lucrând în învăţământ ai şansa să cunoşti o sumedenie de oameni. Nu vorbesc numai de elevi, ci şi de părinţi lor, alte rubedenii (de când cu deschiderea graniţelor mai degrabă ai de-a face cu bunicii, unchii, mătuşile sau chiar vecinii elevilor decât cu părinţi acestora).

Ai ocazia să cunoşti o mulţime de caractere, să faci faţă la numeroase provocări şi situaţii. Unele care reuşesc să te pună pe gânduri şi să te urmărească chiar şi după ce elevii respectivi reuşesc să termine şcoala.

Există caractere şi caractere… Îmi aduc aminte de o elevă foarte silitoare; clasa a VIII-a, deci ultima linie dreaptă înainte de final. A încasat o notă de opt (nu, nu la mine, nu vă uitaţi aşa rău). La prima oră de curs am găsit-o plângând. Foarte implicată în ceea ce făcea. Sărea cămaşa pe ea. Orice am încercat să o liniştesc n-a dat niciun fel de roade. Citește în continuare Caractere şi caractere. Chestie de construcţie psihică, domnule…

Un om cu probleme şi mai multe cataloage

În învăţământ există probleme. Ca în oricare al domeniu, nimic nou sub soare sau ceva care să uimească, având în vedere în ce ţară trăim şi de cine este condusă. Dar partea cea mai hidoasă şi care are repercursiuni cumplite sunt oamenii cu probleme din educaţie.

Oameni care au probleme la cap. Şi nu vorbesc de câte un porumbel sau doi – fiecare avem câte o păsărea sau două la mansardă, ci vorbesc de stoluri întregi.

Presimt că voi fi iar luat în şuturi de către o parte a „publicului fidel” dar nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume. Sau măcar să le spună pe acel nume pe care îl vede el.

Educaţia este departe de ideal, foarte departe de ceea ce avem nevoie noi, ca oameni, ca societate, ca mediu de lucru. Şi – chiar dacă în sistem există politica gunoiului ascuns sub preş uneori acesta e atât de mare încât nu-l poate ascunde nici măcar o prelată de dimensiuni industriale.

O colegă mai în vârstă – pentru care am un respect deosebit – mi-a povestit ce s-a întâmplat la câţiva ani după revoluţie într-un liceu din nordul ţării. Citește în continuare Un om cu probleme şi mai multe cataloage

Da, directorul era în trening

În copilărie, una dintre poveştile care m-a intrigat cel mai mult a fost „Hainele cele noi ale împăratului”, de H. C. Andersen. Nu mi-am putut explica mult timp cum de atâţia indivizi cu funcţii alese – şi prin urmare te puteai aştepta de la ei la un anume bagaj de cunoştinţe şi abilităţi – s-au lăsat traşi pe sfoară de doi şarlatani. Până la urmă am prins eu şi morala poveştii. Am priceput cum devine cazul şi cu proverbul „Nu haina îl face pe om” deşi cei din jurul meu se comportau într-un fel anume care îmi dădea de înţeles că, în ciuda înţelepciunii populare, realitatea era cu totul alta.

Ca trăitor pe meleagurile Moldovei am resimţit întotdeauna o oarece iritare când, aflând de pe coclauri provin, conaţionali care se considerau mai pricopsiţi se grăbeau să mă întrebe cum anume îţi poţi dai seama care e mirele la o nuntă de moldoveni. La început recunosc, m-am făcut de baftă. Am încercat eu să ofer un răspuns adecvat şi adevărat dar mi s-a dat repede peste nas şi mi s-a precizat că, la o nuntă de moldoveni mirele este individul ambalat în trening nou.

Da, mişto glumă, nu am ce să comentez. Deşi nu mi s-a întâmplat niciodată să mă duc în trening la vreo nuntă şi nici să văd vreun mire astfel costumat pot spune că, în privinţa acestei legende urbane, există un sâmbure de adevăr. Un sâmbure ceva mai mare.

Personal, nu prea dau dau în vânt după etichetă. Nu mă simt foarte confortabil în costum oficial, mă strânge cravata, mă irită cămaşa, pantofii parcă sunt căptuşiţi cu ace… Prefer oricând o costumaţie lejeră, sport uneia scorţoase şi oficiale. Însă, dacă e nevoie… Uneori fac exces de zel. De plidă, la prima lansare „Crux” la care am participat am constatat că singurul individ care adoptase o formă de prezentare ce includea cămaşă şi sacou. Nu pot spune că m-am simţit prost dar nici nu mi-a picat bine când am constatat că se putea… altfel. Citește în continuare Da, directorul era în trening

Cum să pui la punct un inspector…

Întâmplarea de mai jos are în centrul ei pe domnul M. C. (mda, iniţialele se potrivesc, doar că în ordine inversă cu ale subsemnatului), profesor de matematică. O legendă urbană pe aceste locuri dominate de rural. Dar, spre deosebire de legende urbane clasice care conţin de cele mai multe ori doar un sâmbure de adevăr şi acela distorsionat la maxim, personajul de care vorbesc chiar a existat. Spun că a existat deoarece, din păcate, omul a trecut la cele veşnice. Iar întâmplările care îl au în centrul lor par mai degrabă desprinse din bancuri, deşi sunt cât se poate de adevărate.

Mai întâi de toate ţin să precizez că domnul M.C. s-a luptat din răsputeri cu sistemul educaţional din România. Un sistem construit pe temelii strâmbe, care cere tot de la profesori şi le ignoră cu seninătate drepturile.

Şi domnul M. C. îşi cunoştea foarte bine drepturile şi a încercat să bată sistemul cu armele pe care chiar legislaţia i le punea la dispoziţie. Din păcate, în ciuda câtorva victorii de moment, ultimul cuvânt l-a avut, în cele din urmă, sistemul ticăloşit. Citește în continuare Cum să pui la punct un inspector…

Un curs de formare. Unul foarte (in)util…

Cu ceva ani în urmă prin şcoală ne-am trezit cu o pretinsă formatoare. Care ţinea neapărat să ne predea un anume curs – am şi uitat despre ce anume e vorba. Un curs care o să creeze aşa o revelaţie în capetele noastre de profesori că o să ajungem la concluzia că degeaba ai facultate şi vreo zece ani de experienţă dacă nu ai  patalama care să ateste că ai parcurs cursul respectiv.

Personal am strâmbat din nas. Erau ceva ani de când chestiile astea numite pompos cursuri de formare nu-mi mai stârneau entuziasmul suprem. Mă rog, dacă vrea băbătia… Că despre o băbătie era vorba. Una sărită de pensie dar care pretindea că e încă în putere. Pe tărâm didactic, să fim bine înţeleşi.

După ce am aflat cum stă treaba cu cursul respectiv i-am spus doamnei în cauză că nu mă interesează.

Ceva de genul: Citește în continuare Un curs de formare. Unul foarte (in)util…

Cum arată „Hoţii de elevi”

Pe la începutul activităţii didactice (să tot fi avut doi-trei ani vechime în branşă) am participat la Consfătuirea profesorilor de istorie din septembrie, prezidată de regretatul inspector Doru Vilhem. Profesionist desăvârşit dar mai presus de toate om.

Spre deosebire de legendele  sumbre ţesute în jurul inspectorilor, în preajma domnului Vilhem te simţeai relaxat. Şi aveai ce învăţa de la Doru Vilhem, indiferent că era vorba despre aspecte care ţineau de activitatea didactică sau depre chestiuni de viaţă.

La consfătuire, după ce s-au discutat chestiuni mai puţin arzătoare s-a ajuns şi la Examenul de Capacitate (cum se dădea pe atunci la clasa a VIII-a) unde s-a constatat că Geografia bătea rău Istoria. Având în vedere că elevii puteau opta între Geografia României şi Istoria Românilor la examen, cei mai mulţi îşi puseseră speranţele în Geografie şi nu în Istorie, cum şi-ari fi dorit mai-marii responsabili de disciplină. Ăia de la minister, pentru că pe plan local nu exista o presiune în această direcţie. Citește în continuare Cum arată „Hoţii de elevi”