Arhive etichetă: intamplari adevărate

Moment jenant cu directori şi educatoare

În articolul precedent  – cei interesaţi pot să dea clic aici – am pomenit la un moment dat că aşa numitul schimb de experienţă cu italienii a debutat cu un episod cât se poate de jenant. De parcă restul a continuat într-o notă care să alunge jena pe alte meleaguri…

Dar să revin la acel episod cu adevărat jenant care merită câteva rânduri. Asta pentru a ne face o idee cât se poate de clară despre fauna care bântuie prin sistemul de învăţământ. Şi nu mă refer la pălmaşii de rând ci la acele persoane care pretind – şi adesea primesc – posturi de conducere. Meteahnă românească… În România nu trăiesc maimuţe. Dacă ar trăi poate am prinde şi noi o picătură din înţelepciunea indiană. Care spune, printre altele, ceva de genul „Maimuţa, cu cât se urcă mai sus în copac, cu atât i se vede mai bine fundul”.

Întâlnirea cu educatoarele venite din Italia era programată la un hotel din Botoşani. Nu dăm nume, publicitatea face bine numai celor care sunt pomeniţi, nu şi celor care pomenesc pe gratis.

Am fost chemaţi directori din tot judeţul. Şi responsabilul de la comisia educatoarelor.

Numai că… Citește în continuare Moment jenant cu directori şi educatoare

Un mod (aparent) eficient de a învăţa lecţiile…

Am şi eu o mică întrebare. O curiozitate mai veche…

Câţi ani e nevoie să lucrezi în învăţământ (sau în oricare alt domeniu) pentru a putea pretinde cu mâna pe inimă că „Le-am văzut pe toate…”.

Personal, cred că e nevoie de vreo două sute de ani. După care o să fii pus în postura de a spune ceva mai rar „Credeam că le-am văzut pe toate”. N-o să scapi de treaba asta cu „Credeam că le-am văzut pe toate”. Doar că o să te chinuie ceva mai rar.

În primii zece ani de învăţământ m-am ferit să spun că le-am văzut pe toate. Încă eram în perioada de asimilări masive. Pe urmă am început să cred că le-am văzut pe toate. Şi, din când în când, s-a întâmpat să mi se demonstreze că m-am înşelat. Cu vârf şi îndesat. Citește în continuare Un mod (aparent) eficient de a învăţa lecţiile…

De ce testarea psihologică trebuie luată în serios (mai ales) în cazul profesorilor

Cu ceva timp în urmă am promis că o să ţin chestia numai pentru mine. Adică n-o s-o dau la gazetă deşi mă mâncau palmele s-o fac. Nici măcar n-am încercat să mă pun în locul părinţilor respectivi deoarece am intrat instantaneu în pielea personajului. Şi nu mi-a plăcut deloc ce sentimente m-au încercat. Nu e niciun fel de exagerare când spun că mi s-au tăiat picioarele şi am început să-mi dau seama că, într-adevăr, pământul se învârte. Şi încă destul de rapid.

Şi mi-am dat seama, mai mult ca niciodată, că testarea psihologică a profesorilor chiar trebuie luată în serios.

Nu e vorba de clasicele acuze privitoare la cadrele didactice, cum că doamna a strigat la Gigel şi părinţii s-au revoltat şi au dat-o pe doamna la televizor. Nu… Ăsta e, într-adevăr, caz de dat la tv şi pe unde se mai poate. Din fericire pentru doamnele implicate, părinţii afectaţi n-au vrut să le facă rău.

Despre ce e vorba? Citește în continuare De ce testarea psihologică trebuie luată în serios (mai ales) în cazul profesorilor

Soluţia lui Gigel şi profesoara fără soluţie (I). Cum să spargi gheaţa fără să faci nimic altceva

Cine lucrează în învăţământ ştie deja. Cine o să lucreze o să afle. O să afle că treaba aia cu învăţătul pe tot parcursul vieţii este luată foarte în serios. În ceea ce-i priveşte pe profesori, cel puţin.

Cursuri de formare peste cursuri de formare. Seminarii. Conferinţe. Câte şi mai câte, toate cu singurul scop de a te perfecţiona, de a te face un profesor mai bun, de a te ajuta să înveţi la modul cel mai propriu pe tot parcursul vieţii. Dacă mai ridică ăştia mult vârsta de pensionare e destul de posibil ca treaba asta cu „pe tot parcursul vieţii” să devină cât se poate de reală. Au trecut vremurile când definitivatul era singura piedică obligatorie înainte să laşi lucrurile să se aştearnă. Nu vorbesc prostii, o doamnă de prin zonă a ajuns celebră după ce, în plină cancelarie, a afirmat că „Am scăpat de definitivat, nu mai pun mâna pe vreo carte până ies la pensie”.

Trăim timpuri moderne, în care să vrei să te laşi pe tânjală şi nu poţi.

Personal, având în vedere că sunt singurul titular pe catedră la nivel de şcoală, prin urmare nevoia de puncte n-a fost niciodată foarte presantă, mi-am permis să fiu foarte selectiv cu cursurile de formare. Dacă nu m-a atras ce se preda pe acolo, dacă nu mi-a plăcut formatorul, dacă am concluzionat că n-am parte de ceva util, m-ar ridicat şi am plecat. Adio şi nu am cuvinte, poate data viitoare, când veniţi cu marfă nouă în târg. Citește în continuare Soluţia lui Gigel şi profesoara fără soluţie (I). Cum să spargi gheaţa fără să faci nimic altceva

Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)

Sfârşitul săptămânii trecute m-a prins pe drumuri. Mai mult sau mai puţin de munte, să spunem că am avut parte de o variantă „combinată”. Mai pe scurt, excursie. Vreme capricioasă dar suportabilă. Mai ales că în momentele cheie norii s-au abţinut să toarne. Dar şi când au făcut-o….

Printre altele, am ajuns şi la Humuleşti. Nu cred că mai e nevoie să spun cine a avut domiciliul pe acolo că ar însemna să-mi bat joc de nivelul de cultură a jumătate din populaţia şcolară. Ion Creangă, fraţilor…

Acolo, în curte, înghesuială mare. Mai mult decât mare. Sufocantă! Aşa-i trebuie lui Creangă, dacă n-a durat şi el o căsuţă ceva mai mare, în care să încapă puhoaiele de vizitatori. În treacăt fie spus, nici căsuţa nu e rodul activităţii lui constructive.

În curte şi în casă, predominant puşti de clase primare. Păi dacă vine vacanţa… E perioada excursiilor de final de ani, doamnelor şi domnilor.

Pe cei mai mulţi prea puţin îi interesa ce spunea ghidul. Las’ că nu-l plăteşte mama şi tata. Dintre toate micile gheme de energie unul era deja dincolo de orice critică. A reuşit să mă scoată din sărite la nici douăzeci de secunde după ce am dat cu ochii de el. Doamna învăţătoare a simţit că e ceva în neregulă cu respectivul şi a încercat să-l mai tempereze. Ceea ce a atras reacţia imediată a ceea ce, fără doar şi poate, se considera a fi tatăl împieliţatului. Citește în continuare Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)

Amintiri din armată. Maiorul, sexul şi căpitanul

În ultima perioadă am fost solicitat ceva mai des să răspund la întrebarea de ce nu m-am orientat spre o carieră în Poliţie, având în vedere că dispun de calificarea necesară. De ce anume? Răspunsul o să constituie, poate, un post de sine stătător – am mai scris despre asta şi cu altă ocazie.

Armata a reprezentat o perioadă destul de bună în viaţa mea; un soi de concediu prelugit înainte de a mă apuca cu adevărat de lucru. Şi au fost şi destule faze nostime, de povestit la nepoţi. Unele doar la colegi, că nepoţii mai trebuie să crească un pic.

Maiorul Văduva, de care ne învrednicisem în calitate de MTR-işti (cine n-a făcut armata bănuiesc că nu are de unde să ştie ce înseamnă prescurtarea asta – e vorba de Militar cu Termen Redus, cum aveau dreptul să fie cei care terminau mai întâi o facultate), avea o plăcere vinovată. Ţinea foarte mult să ne ţină câte o cuvântare în fiecare dimineaţă. Sau când avea el chef să pozeze în intelectual. Citește în continuare Amintiri din armată. Maiorul, sexul şi căpitanul

Ce presupune să fii artist desăvârşit

Nu ştiu alţii cum gândesc dar eu, de fiecare dată când se vorbeşte despre ce înseamnă să fii artist în România mi se cam face greaţă. Pentru că de cele mai multe ori a fi vedetă sau artist presupune fiţe şi pretenţii (mai pe scurt, apucături sau figuri în cap).

Însă a fi artist presupune ceva ce majoritatea pretinşilor artişti nici măcar nu-şi pot permite.

Cu vreo zece ani în urmă am aterizat la Vorona, Botoşani, unde se desfăşura una dintre ediţiile deja celebrului festival „Serbările Pădurii”. La un moment dat ajung prins spatele scenei. Mai bine spus am fost atras acolo de niscaiva scandal. Un băietan blond de vreo şaisprezece (poate optsprezece ani dar nu mai mult) înjura ca la uşa cortului lângă un microbuz din ăla galben, pentru elevi. Întreaga Istorie a religiilor şi credinţelor religioase de Mircea Eliade concentrată în expresii dure cu sonor în consecinţă. În faţa lui, un tinerel cu gabarit asemănător dar spăşit ca pisicile ce apar pe Facebook după ce au făcut vreo măgărie.

În timp ce blondul executa tot felul de trimiteri la anatomia mamei respectivului (în asociere cu îndemnuri care făceau aluzie la partea retroversă a colului uterin), spăşitul repeta într-una: Citește în continuare Ce presupune să fii artist desăvârşit

DILEME LĂMURITE CU INTERNETUL. PE JUMĂTATE

Cred că mai tineţi minte acea perioadă din activitatea internetului când nu puteai deschide o fereastră fără să deschidă alta. Una care, recunosc, îmi cam dădea fiori prin şira spinării. Din ăia reci, desigur. Nu, nu e vorba despre dimensiunea unui anumit organ pe care, chipurile, internetul este în stare să-l lungească, mult şi… mult. E vorba de altceva, la fel de fioros.

Ei bine, într-o zi primesc un telefon de la un fost elev. Pe atunci era student, acum este fost student. Ş. mă întreabă omul dacă ştiu când anume este născut un confrate de geografie. Şi alte vreo două amănunte. Întâmplător ştiam. Cu două zile înainte omul tocmai îşi sărbătorise nişte ani. I-am comunicat. Citește în continuare DILEME LĂMURITE CU INTERNETUL. PE JUMĂTATE