Arhive etichetă: invatamant

Descreieraţi de învăţământ

Zilele trecute un eveniment tragic a oferit ocazia perfectă pentru o radiografie a crizei morale ce îşi face de cap în învăţământ. Evenimentul, cât se poate de tragic, a fost ocazia perfectă pentru ca o persoană ce lucrează în învăţământ – să nu spun cadru didactic sau profesoară pentru că ar fi prea mult – să verse nişte fiere. Şi a făcut-o în mod cât se poate de public, pe site-ul jurnalului unde era anunţată nenorocirea.

Iar gestul doamnei în cauză – n-o să dau mai multe amănunte despre nenorocire şi nici n-o să dau nume; există momente în viaţă şi în societate în care discreţia este cât se poate de potrivită – a stârnit o avalanşă de reacţii cu nimic mai prejos decât comentariul vădit răutăcios. Citește în continuare Descreieraţi de învăţământ

Când unii e grozavi, atunci e grozavi

Zilele acestea, încercând să fac niscaiva curăţenie pe blog în vederea unor activităţi viitoare – aşa sunt unii, înainte de a se apuca de ceva nou pun mâna şi repară ce este mai vechi – am descoperit câteva chestii  mai mult decât surprinzătoare.

Cea mai căutată chestie din ultima perioadă – mai exact înainte de încheierea anului şcolar – a fost cea care a dus cititorii la articolul „Discurs de discurs la festivitatea de premiere„. Pentru cei interesaţi faza e cât se poate de reală.

La fel cum sunt si căutările care au dus la pomenitul articol cu discursul de discurs.

Iată câteva: Citește în continuare Când unii e grozavi, atunci e grozavi

Profesională sau liceu?

Un articol pe care am fost rugat să-l scriu cu ceva timp în urmă dar a cărui punere în pagină am tot amânat-o din motive obiective. Sper să nu fie chiar foarte târziu şi, până la urmă, să fie de folos cuiva.

Pentru amatorii de lămuriri pe scurt voi spune doar atât. Câţi copii de profesori – chiar şi genul de odrasle care nu s-au prea dat în vânt după învăţătură – ştiţi că sunt înscrişi la şcoala profesională? Bănuiesc că nu prea mulţi. Eu unul nu ştiu niciun copil de profesor care să fi optat pentru învăţământul profesional în dauna celui liceal. Şi cunosc ceva profesori. În câteva judeţe. Iar odraslele lor sunt toate la liceu. Sau măcar încearcă să ajungă acolo. Aşa că… Citește în continuare Profesională sau liceu?

Toţi profesorii ar trebui să primească spor de calculator

Ştire recentă. În judeţul Gorj câteva zeci de directori, contabili şi secretari au cerut spor de condiţii vătămătoare. Mai exact acel spor cunoscut sub numele de spor de ecran sau de calculator. Depinde cum îi spune fiecare dar bănuiesc că nu există nimeni care să nu-şi fi dat seama despre ce anume este vorba.

O cerere pe care eu personal o susţin dar care a ajuns să învrăjbească atât factorii de decizie cât şi pe profesori. Undeva printr-o comună din Gorj, Alimpeşti, dacă nu mă înşeală memoria, pe marginea subiectului au ajuns să-şi dea cu părerea şi consilierii locali.

De la ISJ li s-a transmis că sporul de calculator nu este acordat legal şi, prin urmare, ar face bine să-şi bage pretenţiile undeva. Cică legislaţia nu e foarte clară în această privinţă. Mie îmi spuneţi…

Cu ceva ani în urmă am ocupat funcţia de director de şcoală. Şi una dintre problemele care au apărut era legată de sporul de calculator. În condiţiile în care petreceam mai bine de opt ore pe zi (uneori mă prindea noaptea butonând tot felul de rapoarte şi situaţii cerute de minister şi ISJ şi nu numai) acordarea sporului de calculator mi se părea mai mult decât firească. Una e să stai cu ochii în ecran pentru că aşa vrei tu – nu mă obligă nimeni să-mi scriu cărţile – şi alta e să-ţi nenoroceşti ochii în interes de serviciu. Citește în continuare Toţi profesorii ar trebui să primească spor de calculator

Definiţia gravitaţiei. Tot despre fizică…

Uneori şi profesorii reuşesc să uimească, nu numai elevii. Amintiri dintr-un trecut nu foarte îndepăratat şi trăit pe propria piele de câţiva elevi pe care i-am avut în grijă ca diriginte.

-Dom’ diriginte, ştiţi ce am învăţat astăzi la fizică?

De unde să ştiu eu? Eu nu am treabă cu fizica. Nu mai am treabă cu aşa ceva. Am urât fizica, mai ales în liceu. În mare parte din cauza profesorului pe care l-am avut în clasa a IX-a.

-Ştiţi ce este gravitaţia?! Citește în continuare Definiţia gravitaţiei. Tot despre fizică…

Caractere şi caractere. Chestie de construcţie psihică, domnule…

Lucrând în învăţământ ai şansa să cunoşti o sumedenie de oameni. Nu vorbesc numai de elevi, ci şi de părinţi lor, alte rubedenii (de când cu deschiderea graniţelor mai degrabă ai de-a face cu bunicii, unchii, mătuşile sau chiar vecinii elevilor decât cu părinţi acestora).

Ai ocazia să cunoşti o mulţime de caractere, să faci faţă la numeroase provocări şi situaţii. Unele care reuşesc să te pună pe gânduri şi să te urmărească chiar şi după ce elevii respectivi reuşesc să termine şcoala.

Există caractere şi caractere… Îmi aduc aminte de o elevă foarte silitoare; clasa a VIII-a, deci ultima linie dreaptă înainte de final. A încasat o notă de opt (nu, nu la mine, nu vă uitaţi aşa rău). La prima oră de curs am găsit-o plângând. Foarte implicată în ceea ce făcea. Sărea cămaşa pe ea. Orice am încercat să o liniştesc n-a dat niciun fel de roade. Citește în continuare Caractere şi caractere. Chestie de construcţie psihică, domnule…

Comentaţi la obiect…

Din ce în ce mai des în ultima vreme mă cam supără o întrebare. De ce scriu despre nevoile sistemului de învăţământ din România?

Chiar, de ce scriu? De ce tot scriu în condiţiile în care adesea am parte de reacţii destul de dubioase – să nu le spun altfel – din partea unora care prestează pe la catedră. Prestează este un termen cât se poate de general, nu doresc să intru în amănunte. Cum pot oare astfel de indivizi să insufle elevilor spirit civic şi responsabilitate, iată o enigmă pe care, chiar şi după optsprezece ani la catedră, încă nu am reuşit să o dezleg. O posibilă explicaţie ar fi faptul că nu reuşesc să înveţe pe nimeni nimic, fiind prea mici la suflet, prea meschini în autosuficienţa pe care o proclamă de fiecare dată când au ocazia. Sunt prea deştepţi pentru a învăţa ceva de la alţii aşa cum sunt prea cretini – scuze de expresie – pentru a învăţa pe oricine.

De pildă, o anumită doamnă profesoară Paulina Gabur de pe la Roznov mă face scriitor lipsit de glorie. Măi să fie… Ce ştie Paulina Gabur despre gloria literară? Dacă se raporta la articolul scris o înţelegeam. Da, doamnă, poţi fi de acord cu ceea ce scriu eu. Sau nu… Fiecare avem dreptul la o părere personală pe care suntem datori să o susţinem cu argumente. Dar de unde ai tras dumneata concluzia că aş fi lipsit de glorie literară? Poate eşti mai deşteaptă decât te arată comportamentul. Citește în continuare Comentaţi la obiect…

Domnilor guvernanţi, despre supraaglomerarea şcolilor nu spuneţi nimic?

Zilele acestea cap de afiş l-a ţinut ordonanţa graţierii. Care – e evident pentru toată lumea – are iz de dedicaţie. Nu spun mai multe pentru că se ştiu deja destule.

Spre deosebire de mulţi care sunt pro sau contra graţierii, eu unul ştiu cum arată o puşcărie pe dinăuntru. Şi vă pot spune că nu arată deloc îmbietor aşa cum sugerează mulţi care susţin că viaţa de deţinut e de preferat celei de om liber şi angajat.

Pe vremea când făceam armata, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în colonia penitenciar Câmpina, acolo unde am cunoscut mult mai îndeaproape realităţile vieţii de deţinut. Şi dacă ar fi să se ia în seamă umila şi subiectiva mea părere – de fapt tot ceea ce scriu eu pe blog presupune o doză imensă de subiectivism; de aceea nu ţin neapărat să impun părerea mea cuiva, sunt doar lucruri care trebuie spuse – i-aş fi graţiat pe mulţi dintre cei care îşi duceau viaţa în spaţiul restrâns al coloniei şi aş fi băgat pe gratii pe mulţi dintre cei care îşi făceau meandrele pe afară nederanjaţi de procurori sau judecători. Şi da, existau destui deţinuţi care – tot după subiectiva mea părere – îşi meritau soarta.

Însă subiectul supraaglomerării penitenciarelor mi-a readus în atenţie o mai veche problemă a sistemului educaţional, problemă care nu a fost luată niciodată  în seamă la modul serios de către autorităţi .

Ca elev am cunoscut din plin fenomenul de supraaglomerare şi urmările sale. Din clasa I şi până la sfârşitul clasei a VIII-a clasa din care am făcut parte nu a numărat niciodată mai puţin de treizeci de elevi. Dacă mi-am închipuit că mai rău nu se poate la liceu am văzut că da, se poate. Treizeci şi şase de elevi într-o clasă cu oarece pretenţii. Supraaglomerare? Sigur că da… Citește în continuare Domnilor guvernanţi, despre supraaglomerarea şcolilor nu spuneţi nimic?

Minivacanţa – mai mult nocivă decât benefică

După ce codurile de vreme rea au dat peste cap reluarea cursurilor şcolare după vacanţa de iarnă, oferind celor mici măcar două zile  de vacanţă în plus, dacă nu chiar o săptămână întreagă, cum s-a întâmplat la Bucureşti, ceea ce a început doar la nivel de zvon şi discuţie a devenit oficial.

Miercurea trecută, în cadrul unei şedinţe de Guvern la care a participat şi cel dintâi profesor al ţării – l-am numit astfel pe preşedintele Iohannis despre care se ştie nu numai  că este profesor, dar este un profesor cu stare – s-a discutat dacă ar fi bine sau nu ca data de 23 ianuarie să fie declarată zi liberă, având în vedere că nu e o zi de luni oarecare ci una care precede ziua de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române, zi liberă prin lege (Legea a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis în data de 7 octombrie 2016) şi vine taman după două zile libere.

Şi, de vreme ce a existat aşa o potrivire de inteligentă, de ce să nu se profite la maxim şi să se ofere bugetarilor şi elevilor – personal, mă interesează mai mult partea cu elevii – încă o minivacanţă?

O minivacanţă la nici două săptămâni de la începerea cursurilor şi în condiţiile în care şcolile nu au apucat să recupereze orele pierdute din cauza codurilor de viscol. O minivacanţă pe care nici cadrele didactice şi nici chiar elevii nu o consideră foarte potrivită. Citește în continuare Minivacanţa – mai mult nocivă decât benefică

Şcoală în vremea codului de viscol

Drum de seară, pe microbuz. Nu foarte târziu dar mai târziu nu se poate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adică nu mai există maşină. Unii pleacă la serviciu cu noaptea în cap, eu unul plec la ceas de seară.  Să nu cumva să ajung prea târziu la şcoală mâine, cât timp nu a fost nici măcar zvon că mâine (miercuri, 11 ianuarie) ar mai fi închise şcolile. Dar de vreme ce există ceva coduri şi noaptea nu e ca ziua aşa cum nici iarna nu e ca vara… M-am pornit din timp spre locul de muncă.

Întuneric, frig. Microbuzul derapează uşurel ici-colo pe aşchiile de gheaţă care nu au fost îndepărtate de pe carosabil. Dar se poate circula. Mai încet, mai cu prudenţă dar se poate circula. Călători puţini. Condiţii de iarnă.

La Radio Lucian Mândruţă invită cetăţeanul de rând să-şi dea cu părerea despre faptul că în Bucureşti – şi nu numai – şcolile vor fi închise mâine. În Bucureşti vacanţa se prelungeşte până luni. Este bine, este rău? Ar trebui să se facă şcoală şi pe viscol, nu contează culoarea codului cât timp calendarul şcolar este în desfăşurare.

Ascult cum îşi dau cu părerea tot felul de specialişti. Şi de idioţi. Inclusiv Mândruţă. Nu-l urmăresc dar cât timp butoanele radioului sunt controlate de şofer nu stă în puterea mea să caut ceva mai bun de ascultat.

Ascult şi-mi aduc aminte. De acele ierni dintre care unele pot fi încadrate la categoria cumplite fără niciun fel de înflorituri. Când nu s-a întrerupt şcoala nici măcar o singură dată în ciuda urgiei abătute peste ţară. Citește în continuare Şcoală în vremea codului de viscol