Arhive etichetă: invatamantul romanesc

Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram director de şcoală şi credeam – încă! – da, credeam că învăţământul românesc mai are vreun viitor am avut parte şi de o experienţă destul de interesantă, relevantă pentru cei care se mai întreabă de ce la noi învăţământul merge atât de prost iar alte ţări  înregistrează progrese la acest sensibil capitol.

Un soi de schimb de experienţă cu nişte educatoare venite taman din Italia. Spun soi de schimb de experienţă pentru că aşa a fost numit, cu pompa de rigoare, de către partea română. Personal consider că schimbul de experienţă presupune să le arătăm şi noi câte ceva italienilor, ceva care să-i dea pe spate şi să-i facă să-şi dorească să ajungă acasă cât mai repede. Unde să înceapă a povesti cui se nimereşte şi cui poate să decidă vreo schimbare în învăţământul din Peninsulă ce chestii interesante au învăţat ei în România. Şi ce minunat ar fi să le aplice la mama lor acasă. Adică la italieni.

Evident, schimbul de experienţă a fost cât se poate de unilateral. Dar poate că a fost mai bine că s-a petrecut aşa. Am scăpat şi noi, partea română, dacă nu cu obrazul curat, cum se speră, măcar fără pomenitul obraz foarte terfelit. Dacă nu le prezinţi nimic concret la italieni n-au cum să-şi dea seama pe ce lume trăim. Şi ne oferă posibilitatea de a ne lăuda în continuare cu ce învăţământ de calitate avem noi, ce mişto e să fii elev şi profesor în ţara numită România. Despre care numai noi spunem că are formă de inimă, restul locuitorilor de pe planeta asta, care au auzit de România, susţin că e vorba de ceva care seamănă cu un peşte. Citește în continuare Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

Profesorii şi ilegaliştii

Am mai vorbit despre ilegalişti şi îndoctrinare, despre perioada în care se baga în capul copiilor, încă de la grădiniţă, ideea că regimul comunist este perfecţiunea întruchipată. Alţi copii, de pe alte meridiane, citeau (sau le erau citite) poveşti cu zâne şi vrăjitoare, pitici şi supereroi. Nouă ni se citeau – şi mai apoi eram puşi să citim – poveşti cu ilegalişti. Iar uneori ilegalismul începea din faşă. Copii care mai aveau încă de aşteptat până să-şi scrie vârsta cu două cifre duceau de nas nemţi în toată firea. Comuniştii sabotau trenurile armatei germane dar recunoaşterea era făcută de mucoşi.

Mi-a rămas pe creier poezioara aia cretină cu care un comunist adevărat le dădea de ştire ilegaliştilor că se apropie unealta duşmanului de clasă: Citește în continuare Profesorii şi ilegaliştii

Învaţă dacă vrei să intri la profesională. Altfel… o să faci liceul

Pentru neavizaţi titlul articolului ar putea părea mai degrabă o glumă din categoria „Bea berea mai repede că se răceşte”. Sau „Haleşte mai repejor îngheţata aia că dacă apucă să se răcească nu te văd bine….” – asta pentru a nu fi acuzat că fac reclamă la bere.

Cum adică să-i spui unui copil să înveţe, să mănânce cartea dacă respectivul îşi doreşte să ajungă la profesională? Şi să-i atragi atenţia că, dacă nu o va face, riscă să ajungă la liceu? Nu cumva era invers?

Din păcate, acesta este tristul adevăr al zilelor noastre. Pentru un absolvent de opt clase este mai simplu să ajungă elev de liceu decât de şcoală profesională. Locul în liceu este garantat pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care nu sunt interesaţi de aşa ceva. Cu profesionala însă…

Cine vrea să urmeze cursurile unei şcoli profesionale trebuie să ştie că, în cele mai multe situaţii, va avea parte de un examen în adevăratul sens al cuvântului. Iar dacă nu va reuşi să obţină o notă onorabilă la respectivul examen are toate şansele să rateze profesionala. Noroc că există liceu… Citește în continuare Învaţă dacă vrei să intri la profesională. Altfel… o să faci liceul

Dragi pensionari, nu mai distrugeţi învăţământul românesc

Zilele acestea, printre multe altele, două ştiri mi-au atras atenţia. Cel puţin la nivelul judeţului Botoşani, câteva zeci de profesori care au îndeplinit condiţiile de vârstă pentru a ieşi la pensie. Mai exact, 170 de persoane. Din cei 170 de profesori care ar putea ieşi în acesta an la pensie, 106 – da, exact, 106, adică mult mai bine de jumătat, au solicitat menţinerea în activitate. Şi – surpriză – 99 dintre solicitanţi au obţinut ce au cerut. Doar şapte dintre pensionarii plini de energie vor trebui să-şi pună pofta în cui. Şi asta pentru că posturile solicitate nu vor mai exista în forma actuală la 1 septembrie 2017. Acesta este singurul motiv. Că altfel…

Nu ştiu de unde mă încearcă senzaţia asta dar sunt sigur că la toamnă şi cei şapte indivizi care momentan trebuie să-şi facă dosărelul de pensie vor zburda prin şcoli arătând la tineretul „lipsit de experienţă şi care nu ştie nimic” ce înseamnă să fii profesor. Vreo două săptămâni, că pe urmă se moaie treaba, că de, CNP-ul trage destul de serios la cântar şi apoi nu aveţi pretenţia de la un biet pensionar (după vârstă, nu altfel) să tragă ca vita în jug. Ce-i drept, vor fi la PCO – plata cu ora – dar tot vor preda şi ei ceva. Citește în continuare Dragi pensionari, nu mai distrugeţi învăţământul românesc

Pe profesori cine îi protejează de abuzuri?

Aproape că nu e zi în care să nu apară în presă tot felul de ştiri cu elevi abuzaţi fizic sau verbal de către profesori. Goana după senzaţional deformează adesea adevărul făcându-l mai atractiv pentru consumatorul de ştiri. Există câteva televiziuni  – nu dau nume pentru că ar însemna să le fac reclamă gratuită – care s-au specializat în ambalarea unor astfel de ştiri în poleiala senzaţionalului care-l face pe om să uite de problemele personale şi să se revolte nu doar pe cazul în sine ci pe o întreagă categorie socio-profesională.

Sunt primul care să o recunosc – din păcate, în învăţământ s-au strecurat tot felul de indivizi cu serioase probeleme psihice şi de comportament care reprezintă un adevărat pericol pentru elevii în mijlocul cărora îşi desfăşoară acrivitatea. Există oameni deranjaţi la cap care pot deveni oricând violatori sau corupători de minori, agresori sau chiar criminali. Acum câteva zeci de ani, într-un liceul agricol din apropierea zonei în care îmi scriu articolele, un elev a fost băgat în comă de un maistru instructor după ce cadrul didactic a aruncat cu un levier prin atelier. În liceu am avut parte de profesori şi pedagogi care ar putea să-l concureze cu succes pe torţionarul japonez Mutsuhiro Watanabe, devenit faimos din cauza filmului „Unbroken” (sau, mai degrabă, să-i compar cu celebrităţi locale, gen Vişinescu, Eugen Ţurcanu, Enoiu, Crăciun, Ficior). Citește în continuare Pe profesori cine îi protejează de abuzuri?

Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (I). Măsuţele elevilor

Am spus-o de mai multe ori dar parcă am vorbit la pereţi. La pereţi din ăia groşi, de piatră masivă. Şi nu sunt singurul care a observat problema. Unul dintre colegii mei, regretatul profesor Creţu, nu pierdea niciuna dintre ocaziile oferite de şedinţele cu directorii. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în timpul şedinţei, ridica problema mobilierului şcolar. Care – de se să nu recunoaştem? – nu prezintă niciun fel de calităţi. Nu e comod în utilizare, nu e sănătos, nu e trainic. Având în vedere aceste „calităţi” ar fi de aşteptat ca mobilierul şcolar să fie ieftin, conceput după principiul „Cât dai exact atâta face” luat pe invers. Adică „Face exact cât a costat”. Dar nu, mobilierul şcolar actual nu numai că nu e ieftin, nu numai că e total inadecvat condiţiilor de lucru şi necesarului elevului, dar e şi periculos. Citește în continuare Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (I). Măsuţele elevilor

De ce trebuie să plece Ecaterina Andronescu

Pentru cei care încă se mai întreabă de ce Ecaterina Andronescu trebuie să plece undeva, cât mai departe de ţara asta, ţin să precizez că, atunci când am auzit că această doamnă o să preia frâiele Ministerului Educaţiei (care între timp a fost botezat de atâtea ori încât treaba asta e subiect de bancuri) încercam acea stare de lehamite care mi-a permis să apreciez că „mai rău nu se poate” . Era vorba despre prestaţia precedenţilor cârmaci peste învăţământ. Care se descurcaseră aşa de minunat că pesimisul era literă de lege printre cei care trebuiseră să le suporte – pe post de cobai fără drept de protest – experimentele fără cap şi fără coadă. Acea reformă de dragul reformei care nu numai că nu a adus nimic bun în învăţământ, dar a distrus şi ceea ce mai era cât de cât acceptabil.

Aşa că, atunci când am văzut-o înscăunată pe individa asta care se lăuda cu un CV impresionant eram convins că, totuşi, n-o să poată face mai mult rău decât au făcut cei care i-au încălzit scaunul la minister.

Şi totuşi… Citește în continuare De ce trebuie să plece Ecaterina Andronescu

Ce petiţii ar trebui să semneze, de fapt, părinţii

Petiţia privitoare la punctul 6, subiectul I de la proba de Matematică din cadrul Evaluării Naţionale n-a fost luată în seamă. O decizie justificată şi cu care sunt de acord. Până la urmă aşteptăm de la şcoală să ne înveţe să gândim, nu să ne toarne rezultate mură-n gură. S-au burzuluit părinţii, experţii în media şi-au câştigat mai uşor pâinea turnând articole pe marginea subiectului. Elevii deja bocesc că n-o să intre la liceul la care au visat că de! era acolo pe pagină o linie îngroşată care i-a făcut să tragă concluzia greşită da’ de altfel luau 10 curat, dacă nu era pârdalnica de diagramă.

O vorbă din bătrâni spune „Caravana trece, câinii latră”. La fel o să se întâmple şi cu acest examen de Evaluare Naţională. Peste câteva săptămâni o să fie istorie. o istorie neplăcută, ca multe, multe altele. Şi nu doar legate de învăţământ.

În 1990 am susţinut – îmi fac un titlu de laudă din asta, fără falsă modestie – singurul examen adevărat de admitere la liceu. Nici dacă eram păziţi cu camere nu pot spune că era stricteţe mai mare. Nu a mişcat nimeni, nu a suflat nimeni. Ni s-a spus clar de la început. Mişcă vreunul, iese din sală. Subiecte ca pentru Olimpiadă – conform aprecierii profesorului de matematică din liceu. Din peste 130 de candidaţi au intrat în prima etapă ceva mai puţin de 25 (nu mai ştiu exact câţi anume). Însă nimeni n-a făcut niciun fel de petiţie, la fel cum în toamnă, cei care au picat cu note de unu şi doi la primul examen au reuşit salturi demne de Cartea Recordurilor. Numai note de opt, nouă şi zece. Obţinute cu subiecte pe măsură şi cu un ajutor consistent din partea profesorilor. Nimeni n-a făcut petiţie deşi discrepanţele între cele două examene erau uriaşe. Ce-i drept, nu se prea obişnuia, trăiam încă vremuri profund comuniste, părinţii însă erau convinşi că totul se face pentru binele odraslelor.

Însă timpul a trecut, mentalităţile au început să se schimbe. Oamenii au descoperit nu doar că pot protesta, dar că o pot face când vrea muşchiul lor.  Citește în continuare Ce petiţii ar trebui să semneze, de fapt, părinţii

Cum arată „Hoţii de elevi”

Pe la începutul activităţii didactice (să tot fi avut doi-trei ani vechime în branşă) am participat la Consfătuirea profesorilor de istorie din septembrie, prezidată de regretatul inspector Doru Vilhem. Profesionist desăvârşit dar mai presus de toate om.

Spre deosebire de legendele  sumbre ţesute în jurul inspectorilor, în preajma domnului Vilhem te simţeai relaxat. Şi aveai ce învăţa de la Doru Vilhem, indiferent că era vorba despre aspecte care ţineau de activitatea didactică sau depre chestiuni de viaţă.

La consfătuire, după ce s-au discutat chestiuni mai puţin arzătoare s-a ajuns şi la Examenul de Capacitate (cum se dădea pe atunci la clasa a VIII-a) unde s-a constatat că Geografia bătea rău Istoria. Având în vedere că elevii puteau opta între Geografia României şi Istoria Românilor la examen, cei mai mulţi îşi puseseră speranţele în Geografie şi nu în Istorie, cum şi-ari fi dorit mai-marii responsabili de disciplină. Ăia de la minister, pentru că pe plan local nu exista o presiune în această direcţie. Citește în continuare Cum arată „Hoţii de elevi”

UN SISTEM FOARTE (UP)(A)DAPTABIL

Ei, cam s-a încheiat cu vânzoleala de după bac. Care bac, se ştie, a fost picat cu brio de cine a vrut şi mai ales cine nu a vrut. Da, e vorba despre sistemul (ăsta) de învăţământ.

Pe vremea când am făcut liceul (să spunem că am făcut liceul, deşi cu oamenii de acolo, la niscaiva materii, recte biologia, pot spune că mai degrabă am trecut pe la liceu), nu conta, chiar nu conta nota de la bac. Pentru admiterea la facultate, pentru ce altceva credeaţi?

Că aveai şase, obţinut in zece la limba sport şi restul notelor de cinci pe linie, că aveai zece curat (inclusiv la limba sport), nu conta. Şansele de admitere în facultate erau, practic, egale. Examenul făcea diferenţa, nu nota la bac. Şi, pe atunci, toată lumea lua bacul, chiar dacă majoritatea cu şase şi un pic, chiar foarte un pic.

Dar o minte creaţă introduce admiterea la facultate pe bază de dosar. Şi, implicit, pe baza notei de la bac. Şi ce să vezi? Dintr-o dată, notele la bac au crescut ca realizările guvernului în scripte. Loaze care nu treceau pe la liceu decât atunci când îşi aduceau aminte că au teze, au luat note aşa de mari că până şi mamele lor s-au mirat.

Ilustrativ mi se pare cazul Liceului Eminescu (Colegiu) care, acum vreo zece ani şi mai bine a dat lovitura. Dintre cei vreo două sute patruzeci de elevi înscrişi la bac, nu mai puţin de două sute au făcut rost de medii între nouă şi zece. Ce talanga lui Gauss, ce rezultate anterioare la clasă? Sistemul s-a adaptat peste noapte şi, dacă trebuie notă mare la bac, se obţine. Şi procentul de isteţi cu bac, se înţelege.

Pe urmă, bomba. Sau boamba. Camere de vizionat loaze la bac şi procentul s-a dus dracului. Despre note, ce să mai vorbim? Sunt aşa de mici că unii dintre bacalaureaţi nici măcar nu ştiau că există.

Dar, nici o grijă. Sistemul se adaptează. O altă minte luminată  (sau mai multe, că e nevoie de glagorie, nu glumă, pentru a socate asemenea dume) s-a gândit că ar fi bine să se intre la facultate şi fără bac. Că ce mare chestie, bacul, acolo? Vorba lui Vanghelie, că de  ce să se limiteze dreptul la studii superioare unor persoane de nişte amănunte lipsite de importanţă de genul că nu ştie să scrie şi să citeşte. Dacă găsim puterea de a trece peste aceste amănunte, faza cu lipsa bacului la admitere mi se pare de-a dreptul minoră.

Sistemul s-a adaptat. Sau se străduieşte din răsputeri s-o facă. Dar dacăva reuşi – şi nu văd de ce să nu o facă – cu puterea mea de clarviziune   pot face o prezicere; având în vedere numărul mare de indivizi care leagă şcoala de gard după ce termină clasa a opta sau, în cel mai bun caz, după ce-şi încearcă puterile cu vreun an de liceu, nişte genii (nici nu mai trebuie să se gândească, le dau ideea pe gratis) or să ceară ca nici liceul să nu mai fie obligatoriu pentru a intra la facultate. Că or să ajungă opt clase sau poate numai patru. Având în vedere ce anume s-a ales de învăţământul liceal, nici n-ar fi o idee aşa proastă. Zilele viitoare poate voi vorbi despre elevi care au strălucit în gimnaziu şi au feştelit-o la liceu. De ce? În mare parte, din cauza sistemului adaptabil…