Arhive etichetă: problemele educatiei

Cine are prioritate? Numirea sau PCO?

Strict pentru profesori. Mai exact pentru acei profesori aflaţi la început de drum şi care încă nu au reuşit să descâlcească iţele unui sistem din ce în ce mai ticăloşit. Şi nu e vorba numai despre decizii şi oameni politici. Peştele de la cap se împute dar asta nu scuză aspectul degradat al cozii.

Despre ce anume este vorba? Un coleg mai tânăr a avut parte de o… dilemă – să-i spune aşa. L-am lămurit şi m-a răsplătit cu o bere. La terasă, chiar în centrul oraşului. Şi mi-a spus că sunt mulţi în situaţia lui. Aşa că…

Tânărul domn profesor, aflat la început de drum (al doilea an) a nimerit într-o şcoală unde mai existau niscaiva ore libere pe lângă catedra pe care a fost numit. Printr-un mecanism care mie îmi scapă (ei, îmi scapă, dar să presupunem că nu ştiu chiar tot, pentru că explicaţii există) în loc să primească orele la suplinire – drept legal, având în vedere că omul e calificat şi a luat notă chiar foarte bună la examen – s-a preferat ca orele respective să fie date unui pensionar la PCO. Plata cu ora pentru cei interesaţi. Citește în continuare Cine are prioritate? Numirea sau PCO?

Un om cu probleme şi mai multe cataloage

În învăţământ există probleme. Ca în oricare al domeniu, nimic nou sub soare sau ceva care să uimească, având în vedere în ce ţară trăim şi de cine este condusă. Dar partea cea mai hidoasă şi care are repercursiuni cumplite sunt oamenii cu probleme din educaţie.

Oameni care au probleme la cap. Şi nu vorbesc de câte un porumbel sau doi – fiecare avem câte o păsărea sau două la mansardă, ci vorbesc de stoluri întregi.

Presimt că voi fi iar luat în şuturi de către o parte a „publicului fidel” dar nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume. Sau măcar să le spună pe acel nume pe care îl vede el.

Educaţia este departe de ideal, foarte departe de ceea ce avem nevoie noi, ca oameni, ca societate, ca mediu de lucru. Şi – chiar dacă în sistem există politica gunoiului ascuns sub preş uneori acesta e atât de mare încât nu-l poate ascunde nici măcar o prelată de dimensiuni industriale.

O colegă mai în vârstă – pentru care am un respect deosebit – mi-a povestit ce s-a întâmplat la câţiva ani după revoluţie într-un liceu din nordul ţării. Citește în continuare Un om cu probleme şi mai multe cataloage

Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (II). Scaunele

Data trecută am vorbit despre măsuţele criminale din dotarea şcolilor, acele adunături de PAL melaminat de proastă calitate care afectează iremediabil coloana elevului începând din prima zi de şcoală şi până în ziua în care părăseşte definitiv şcoala purtând pe buze mai degrabă rictusul amar al dezamăgitului decât zâmbetul învingătorului. Astăzi o să mă ocup de acea piesă de mobilier care vine la pachet cu măsuţa şi care nu este străin de afecţiunile care afectează sănătatea copiilor. Scaunul elevului.

Spre deosebire de măsuţă, tarată de defecte, scaunul are o calitate. Este mai rezistent. Nu se desface de îndată ce pui mâna pe el, fie numai şi dacă vrei să-l muţi dintr-o zonă în alta a clasei. Cu măsuţa poţi păţi asemenea neajunsuri. Scaunul nu te trădează cu una, cu două. Dar, din când în când, mai face şi asemenea figuri. Adică mai cedează. De cele mai multe ori când elevul este aşezat pe scaun. Mi s-a întâmplat să asist în direct la astfel de evenimente. De cele mai multe ori colegii pufnesc în râs când îl văd pe câte unul prăbuşindu-se dintr-o dată. Personal nu găsesc nimic vesel în astfel de evenimente; se poate întâmpla oricând o tragedie. Citește în continuare Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (II). Scaunele

De ce trebuie să plece Ecaterina Andronescu

Pentru cei care încă se mai întreabă de ce Ecaterina Andronescu trebuie să plece undeva, cât mai departe de ţara asta, ţin să precizez că, atunci când am auzit că această doamnă o să preia frâiele Ministerului Educaţiei (care între timp a fost botezat de atâtea ori încât treaba asta e subiect de bancuri) încercam acea stare de lehamite care mi-a permis să apreciez că „mai rău nu se poate” . Era vorba despre prestaţia precedenţilor cârmaci peste învăţământ. Care se descurcaseră aşa de minunat că pesimisul era literă de lege printre cei care trebuiseră să le suporte – pe post de cobai fără drept de protest – experimentele fără cap şi fără coadă. Acea reformă de dragul reformei care nu numai că nu a adus nimic bun în învăţământ, dar a distrus şi ceea ce mai era cât de cât acceptabil.

Aşa că, atunci când am văzut-o înscăunată pe individa asta care se lăuda cu un CV impresionant eram convins că, totuşi, n-o să poată face mai mult rău decât au făcut cei care i-au încălzit scaunul la minister.

Şi totuşi… Citește în continuare De ce trebuie să plece Ecaterina Andronescu

Probleme vechi la începutul unui nou an şcolar

O ştire cu aromă de deja-vu. Asta pentru că e genul de ştire care, de câţiva ani , se tot repetă. E foarte posibil ca, pentru a aduce ştirea în atenţia celor interesaţi, jurnaliştii să fi aplicat metoda doctorală. Adică un Copy-Paste cu mici modificări. Mai câştigă şi ei timp…

Nici în acest an  elevii din clasa a IV-a nu vor primi manualele la început de an ci mai încolo. E drept că s-au făcut ceva progrese faţă de anii precedenţi. Acum nu vor mai sosi cu întârzâiere decât patru manuale. Cel puţin aşa sună comunicatul oficial al Ministerului Educaţiei prin gura purtătorului de cuvânt Mirabela Amarandei. Undeva prin octombrie, dar asta depinde mult de în ce lună cade octombrie la români.

Progres, cum s-ar spune…

Elevii de clasa a IV-a de azi sunt elevii de clasă pregătitoare de acum cinci ani. Prima generaţie de elevi care au beneficiat de avantajele clasei zero. Sau cum i se mai spune. Dar nu contează cum i se spune, chiar că nu e important. Important e că aceşti copii au reprezentat, din multe puncte de vedere, o generaţie de cobai pe care Ministerul şi experţii care-şi fac veacul pe acolo a probat diferite sisteme şi practici educative. Însă de cele mai multe ori iluştrii sforari habar n-aveau despre ce e vorba, nici de unde începea experimentul şi nici ce posibilă finalitate ar putea avea. Un soi de reformă nu de dragul reformei ci de dragul cuvântului reformă. Facem şi noi ceva, nu vedeţi că muncim? Nu vedeţi că ne implicăm? Nu vedeţi cum ne chinuim să dăm impresia că muncim? Citește în continuare Probleme vechi la începutul unui nou an şcolar

Nu-s doar un idiot plin de ifose

Sunt obişnuit să mi-o iau în freză. La modul metaforic vorbind. Parcă ceva mai des în ultima perioadă dar nu-i bai, asta înseamnă că am devenit mai cuoscut. Atâta timp cât am decis să spun ce am de spus mă aşteptam ca nu toată lumea să fie de acord cu mine. Pentru că, din fericire, suntem diferiţi. Din nefericire uneori diferenţele sunt ireconciliabile. Se întâmplă şi la case mai mari.

Însă, de vreme ce am acumulat ceva experienţă atât în blogosferă cât şi la nivel editorialistic, am cam început să mă imunizez la insulte şi înjurături. Nu am nimic cu criticile, ba chiar le accept. Însă am niscaiva probleme cu mârlanii care nu pot accepta că există şi alte păreri decât ale lor şi ţin neapărat să jignească. Uneori nici măcar nu au o părere, dar le place să-şi clameze pretinsa superioritate înjurându-te la greu. Citește în continuare Nu-s doar un idiot plin de ifose

Ce petiţii ar trebui să semneze, de fapt, părinţii

Petiţia privitoare la punctul 6, subiectul I de la proba de Matematică din cadrul Evaluării Naţionale n-a fost luată în seamă. O decizie justificată şi cu care sunt de acord. Până la urmă aşteptăm de la şcoală să ne înveţe să gândim, nu să ne toarne rezultate mură-n gură. S-au burzuluit părinţii, experţii în media şi-au câştigat mai uşor pâinea turnând articole pe marginea subiectului. Elevii deja bocesc că n-o să intre la liceul la care au visat că de! era acolo pe pagină o linie îngroşată care i-a făcut să tragă concluzia greşită da’ de altfel luau 10 curat, dacă nu era pârdalnica de diagramă.

O vorbă din bătrâni spune „Caravana trece, câinii latră”. La fel o să se întâmple şi cu acest examen de Evaluare Naţională. Peste câteva săptămâni o să fie istorie. o istorie neplăcută, ca multe, multe altele. Şi nu doar legate de învăţământ.

În 1990 am susţinut – îmi fac un titlu de laudă din asta, fără falsă modestie – singurul examen adevărat de admitere la liceu. Nici dacă eram păziţi cu camere nu pot spune că era stricteţe mai mare. Nu a mişcat nimeni, nu a suflat nimeni. Ni s-a spus clar de la început. Mişcă vreunul, iese din sală. Subiecte ca pentru Olimpiadă – conform aprecierii profesorului de matematică din liceu. Din peste 130 de candidaţi au intrat în prima etapă ceva mai puţin de 25 (nu mai ştiu exact câţi anume). Însă nimeni n-a făcut niciun fel de petiţie, la fel cum în toamnă, cei care au picat cu note de unu şi doi la primul examen au reuşit salturi demne de Cartea Recordurilor. Numai note de opt, nouă şi zece. Obţinute cu subiecte pe măsură şi cu un ajutor consistent din partea profesorilor. Nimeni n-a făcut petiţie deşi discrepanţele între cele două examene erau uriaşe. Ce-i drept, nu se prea obişnuia, trăiam încă vremuri profund comuniste, părinţii însă erau convinşi că totul se face pentru binele odraslelor.

Însă timpul a trecut, mentalităţile au început să se schimbe. Oamenii au descoperit nu doar că pot protesta, dar că o pot face când vrea muşchiul lor.  Citește în continuare Ce petiţii ar trebui să semneze, de fapt, părinţii

Copiii au nevoie şi de amintiri, nu doar de timp în care să le povestească

Foarte tare ideea ministrului care păstoreşte (încă) Educaţia. Omul vrea să avem parte de un sistem educaţional ca în poveşti. De pildă, vrea ca din toamnă elevii să vină la şcoală de pe data de 12 septembrie. Adică cu trei zile mai devreme decât se obişnuia, copiii urmând să înceapă anul şcolar „pe bune” la 15 septembrie. Dar vor avea la dispoziţie trei zile (eventual şi trei nopţi, ca în poveşti) în care să tot depene poveşti din vacanţă. Foarte frumos, foarte creativ…

Păi de vreme ce avem un sistem educaţional de poveste, de ce să nu stăm şi la poveşti?

Numai că, înainte de a le rezerva copiilor timp de ceva poveşti, ar trebui să ne asigurăm că vor avea ce povesti. Pentru că majoritatea copiilor, când le expiră vacanţa şi apar la şcoală răspund cu un searbăd „Bine” când îi întrebi ce au făcut în vacanţă.

Ştiu asta din experienţa a aproape două decenii la catedră, pentru că n-am aşteptat să vină un ministru plin de Curaj care să-mi spună că trebuie să-i las pe copii să-şi depene amintirile de peste vară. De fapt, la asta se rezumă, de multe ori, prima zi de şcoală (pe lângă repartizarea manualelor şcolare). Citește în continuare Copiii au nevoie şi de amintiri, nu doar de timp în care să le povestească

Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)

Sfârşitul săptămânii trecute m-a prins pe drumuri. Mai mult sau mai puţin de munte, să spunem că am avut parte de o variantă „combinată”. Mai pe scurt, excursie. Vreme capricioasă dar suportabilă. Mai ales că în momentele cheie norii s-au abţinut să toarne. Dar şi când au făcut-o….

Printre altele, am ajuns şi la Humuleşti. Nu cred că mai e nevoie să spun cine a avut domiciliul pe acolo că ar însemna să-mi bat joc de nivelul de cultură a jumătate din populaţia şcolară. Ion Creangă, fraţilor…

Acolo, în curte, înghesuială mare. Mai mult decât mare. Sufocantă! Aşa-i trebuie lui Creangă, dacă n-a durat şi el o căsuţă ceva mai mare, în care să încapă puhoaiele de vizitatori. În treacăt fie spus, nici căsuţa nu e rodul activităţii lui constructive.

În curte şi în casă, predominant puşti de clase primare. Păi dacă vine vacanţa… E perioada excursiilor de final de ani, doamnelor şi domnilor.

Pe cei mai mulţi prea puţin îi interesa ce spunea ghidul. Las’ că nu-l plăteşte mama şi tata. Dintre toate micile gheme de energie unul era deja dincolo de orice critică. A reuşit să mă scoată din sărite la nici douăzeci de secunde după ce am dat cu ochii de el. Doamna învăţătoare a simţit că e ceva în neregulă cu respectivul şi a încercat să-l mai tempereze. Ceea ce a atras reacţia imediată a ceea ce, fără doar şi poate, se considera a fi tatăl împieliţatului. Citește în continuare Poftim educaţie de acasă! (da’ ne pricepem să cerem de la şcoală)

Caut curajoşi pe facebook

Recunosc, am cam început să îmbătrânesc. Mă trezesc din ce în ce mai des spunând oribilităţi de genul  „pe vremea când eram de vârsta lor” sau chiar mult mai rău – „pe vremea când eram eu tânăr”.

Ce-i drept, şi timpurile au luat-o razna. Tehnica, cel puţin, a reuşit să adâncească prăpastia dintre generaţii la un nivel nebănuit pe timpurile lui Socrate. Pe vremea mea  (vedeţi? ce spuneam eu mai devreme?) nici nu se pomenea de reţele de socializare, de statusuri şi alte chestii noi-nouţe dar care au prins aşa de repede la tânăra generaţie. Când eram de vârsta puştanilor de azi eram fericit să butonez un joc electronic de genul „Nu zaieţ pagadi”. Mai ţine minte careva jucărioara aia?

Azi tot şcolarul bagă status. Fericit, că stau la bere cu Mioara şi hă! hă! nu am optsprezece ani. Da’ boul ăla de la bar îmi dă ce vreau că altfel rămâne fără clienţi. Extaziat la cafea cu Gina. La poştă cu fetele (ups! ce naiba o să se înţeleagă de aici?). Mândru că am trecut la română. Eminent că am prins un cinci la bio. Mişto că nu m-a lăsat la geo. Citește în continuare Caut curajoşi pe facebook