Arhive etichetă: profesorii au umor

Definiţia gravitaţiei. Tot despre fizică…

Uneori şi profesorii reuşesc să uimească, nu numai elevii. Amintiri dintr-un trecut nu foarte îndepăratat şi trăit pe propria piele de câţiva elevi pe care i-am avut în grijă ca diriginte.

-Dom’ diriginte, ştiţi ce am învăţat astăzi la fizică?

De unde să ştiu eu? Eu nu am treabă cu fizica. Nu mai am treabă cu aşa ceva. Am urât fizica, mai ales în liceu. În mare parte din cauza profesorului pe care l-am avut în clasa a IX-a.

-Ştiţi ce este gravitaţia?! Citește în continuare Definiţia gravitaţiei. Tot despre fizică…

Viteazul de dinaintea războiului. Sau lecţiei

Personal îmi recunosc anumite limite. Ca profesor, ţin să precizez.

Cu ani în urmă, când mi-am început activitatea la catedră era groaznic. Orice era în măsură să-mi perturbe lecţia chiar asta făcea. Un camion care trecea pe drum, un elev lăsat de izbelişte care striga pe hol. În timp m-am adaptat dar tot mai există câte ceva care mă poate împiedica să dau randamentul maxim.

Într-o pauză discutam despre acest aspect cu colegii. Eu unul mă simt jenat de orice nu e la locul lui. De pildă, dacă îmi intră cineva în clasă în timp ce predau. Fie chiar şi un elev. Prezenţa directorului sau a unui inspector în spatele clasei mă inhibă într-o oarecare măsură. Mult mai puţin ca în tinereţe. Dar e ceva acolo care mă deranjează. Ceva care n-ar trebui să fie. Şi copiii reacţionează la fel când e cineva sau ceva în plus în clasă. Nu mai sunt chiar ei, se produce o schimbare în comportamentul lor. Citește în continuare Viteazul de dinaintea războiului. Sau lecţiei

Un mod (aparent) eficient de a învăţa lecţiile…

Am şi eu o mică întrebare. O curiozitate mai veche…

Câţi ani e nevoie să lucrezi în învăţământ (sau în oricare alt domeniu) pentru a putea pretinde cu mâna pe inimă că „Le-am văzut pe toate…”.

Personal, cred că e nevoie de vreo două sute de ani. După care o să fii pus în postura de a spune ceva mai rar „Credeam că le-am văzut pe toate”. N-o să scapi de treaba asta cu „Credeam că le-am văzut pe toate”. Doar că o să te chinuie ceva mai rar.

În primii zece ani de învăţământ m-am ferit să spun că le-am văzut pe toate. Încă eram în perioada de asimilări masive. Pe urmă am început să cred că le-am văzut pe toate. Şi, din când în când, s-a întâmpat să mi se demonstreze că m-am înşelat. Cu vârf şi îndesat. Citește în continuare Un mod (aparent) eficient de a învăţa lecţiile…

Un curs de formare. Unul foarte (in)util…

Cu ceva ani în urmă prin şcoală ne-am trezit cu o pretinsă formatoare. Care ţinea neapărat să ne predea un anume curs – am şi uitat despre ce anume e vorba. Un curs care o să creeze aşa o revelaţie în capetele noastre de profesori că o să ajungem la concluzia că degeaba ai facultate şi vreo zece ani de experienţă dacă nu ai  patalama care să ateste că ai parcurs cursul respectiv.

Personal am strâmbat din nas. Erau ceva ani de când chestiile astea numite pompos cursuri de formare nu-mi mai stârneau entuziasmul suprem. Mă rog, dacă vrea băbătia… Că despre o băbătie era vorba. Una sărită de pensie dar care pretindea că e încă în putere. Pe tărâm didactic, să fim bine înţeleşi.

După ce am aflat cum stă treaba cu cursul respectiv i-am spus doamnei în cauză că nu mă interesează.

Ceva de genul: Citește în continuare Un curs de formare. Unul foarte (in)util…

Până unde merge grija părinţilor faţă de profesori

Finalul de an şcolar este marcat în general de agitaţie, dar şi de o stare de melancolie. S-a mai dus un an… A mai terminat o generaţie… Te desparţi de copiii pe care i-ai văzut crescând sub ochii tăi timp de patru ani. Cu bune, cu rele, o nouă promoţie bate la porţile liceului. Şi, pe undeva, simţi mândria că ai contribuit şi tu la educaţia ei.

Însă pe lângă forfotă şi nostalgie sfârşitul de an şcolar este şi prilej de iritare, de a acumula energie negativă. Părinţi pe care nu i-ai văzut prin şcoală cu anii îşi aduc aminte că au şi ei elev la şcoală. Coincidenţă sau nu, îşi aduc aminte de odraslă numai când e pe cale să se califice pentru Olimpiadă. Pentru Olimpiadele de toamnă, mai exact, numite de răuvoitori corigenţe. Şi dacă respectivul reuşeşte să se „califice” pentru trei probe la Olimpiada de toamnă, e premiat cu repetenţie. Aşa că e destul de posibil să fie vorba de ceva mai mult decât simplă coincidenţă. Citește în continuare Până unde merge grija părinţilor faţă de profesori