Arhive etichetă: scoala mileanca

Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

„De fiecare dată când mă gândesc la anii fericitei mele copilării, parcă îmi vine să plâng. Mai bine zis aproape de fiecare dată deoarece când mă gândesc la fostul meu profesor de muzică nici eu nu mai ştiu ce-mi vine…

Domnul – să-i spun aşa, deşi nu merită – Tupeistul dom’ G… era un individ pentru care orele de muzică nu erau prilejul de a-i învăţa pe copii să-şi utilizeze coardele vocale într-un mod constructiv, ci un bun prilej pentru a-şi rezolva problemele personale, iar acestea nu erau puţine… Noi, bieţi copii, ce ştiam? Ne bucuram când Tupeistul lipsea de la ore deoarece ne puteam dedica unor activităţi cu mult mai plăcute decât vocalizele (despre care auzisem de la fosta profesoară de muzică, nicidecum de la Tupeistul). Şi astfel, totul se petrecea într-o armonie şi într-o complicitate greu de imaginat la case mai mari. Profesorul lipsea, noi lipseam şi ora de muzică putea fi altceva decât oră de muzică. Fotbal sau leapşa pentru noi, afaceri personale pentru domnul – scuzaţi, tovarăşul –  profesor.

Singura dată cînd ne întâlneam în clasă cu Tupeistul era ultima zi din trimestru (pe atunci erau la modă trimestrele), când ne încheia mediile.  Nu era ceva neobişnuit, la urma-urmei, încheiatul mediilor, aşa ceva se petrecea pentru fiecare obiect în parte, nu numai la muzică. Neobişnuit era faptul că Tupeistul avea pretenţia că este un corect evaluator (chiar dacă nu ne evalua niciodată) astfel că în momentul în care o colegă i s-a plîns că media de la muzică este mult prea mică pentru pretenţiile ei, Tupeistul s-a făcut foc şi pară: Citește în continuare Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

DILEME, DILEME…

Pe vremea când eram director de şcoală (ce vremuri, şi ce nunţi făceam în şcoală, de erau recenzate şi în Can-Can…) ţin minte că nu-mi vedeam capul de treburi. De dimineaţa până seara, numai pe calculator, numai printre hârtii, legislaţie, telefon. Dar s-a sfârşit. Nu regret decât nunţile din şcoală care au contribuit un pic la publicitate gratuită asupra subsemnatului.

Altul e baiul meu acum. Să revin… Deci, (ştiu, nu se începe cu „deci” dar nu am ce face, deja am comis-o) pe vremea când eram director, nu aveam timp nici să respir şi chiar şi când mergeam la baie vorbeam la telefon. Şi nu eram cine ştie ce director, ci aveam de condus o şcoală cu sub treizeci de angajaţi (bine, sunt vreo doi care fac cam cât zece tolomaci prin şcoală, nu spui care, se ştiu ei mai bine dar nu vor să recunoască).

Dar, chiar şi aşa, era bătaie de cap de la prima oră luni şi până duminică la ultima oră. Şi tot nu erau gata toate. Însă văd că oameni politici de toate culorile – în special galben-roşu că e la modă – că ocupă funcţii mult mai importante decât conducerea unei şcoli de la ţară. Şi, cu toate acestea, au timp berechet. Să umble lerla prin ţară sau prin străinătate, să facă spectacol pe la televizor, să participe la tot felul de evenimente care, nu-i aşa, nici nu ar mai avea loc dacă nu şi-ar face ei prezenţa prin zonă. Adică freacă menta pe banii statului. Ai omului de rând. Când îi vezi, sunt la inaugurări, la verificări de stare de drum, la televizor, la radio, se gudură pe lângă ziarişti să le dea şi lor vorba prin presă. Dar la birou, din părţi… Când mai şi muncesc, nu ştiu… Şi au responsabilităţi cu nemiluita.

Ori – să privim problema pe toate feţele – poate că sunt mult mai eficienţi decât am îndrăznit eu să fiu pe vremea când răspundeam de Şcoala Mileanca. Poate că , asemenea lui Făt Frumos, comit într-un minut cât alţii într-o oră…

Dar nu, nu e aşa. În primul rând ar însemna să-mi bat joc de munca mea şi să o evaluez sub prestaţia unui derbedeu politic. Plus că, privind în jur, se văd rezultatele muncii lor. Chiar se văd. Şi nu mai comentez.

NOUTĂŢI. ŞI NU PREA

După câteva zile, am găsit răgazul să mă (re) ocup de blog. Nu vreau să-l neglijez, dar asta se întâmplă, ce să fac. A început anul şcolar. Pentru profesori, că pentru elevi începe mai târziu. Chiar mai târziu decât se preconiza, cu o săptămână întreagă. Dar pentru noi, profesorii, şcoala începe, ca de obicei, pe data de 1. Asta dacă nu e zi liberă, ca anul acesta, când a început pe 3. Şi, cu ocazia asta, sunt cam ocupat.

În altă ordine de idei, au avut loc schimbări. La Mileanca, spre exemplu, la plecarea în concediu, am lăsat director şi la revenire l-am găsit pe Ţurcanaşu. Nu mai spun nimic că se interpretează…

13. SIMPLU

Acum treisprezece ani am intrat în învăţământ. Asta după ce, o vreme, am cochetat cu ideea de a pleca din ţară. Acum 13 ani am spus că a lucra în învăţământ este o soluţie temporară; mă şi vedeam pe meleaguri mai pline de soare, prin Australia, dacă se poate. Dar vremea a trecut şi, aşa cum mă vedeţi, sunt încă în învăţământ, încă la Şcoala din Mileanca. Şi, parcă, nu aş mai vrea să plec de aici. A început (şi asta de multă, multă vreme) să-mi placă să lucrez cu copiii.

13 ani, care s-au dus ca şi cum nici nu au fost. Şi am petrecut la catedră mai mulţi ani decât am dedicat şcolarizării preuniversitare, adică clasele I – VIII şi Liceul. Gimnaziul şi şcoala primară le-am făcut tot la Şcoala Mileanca, aşa că, asemenea fiului rătăcitor, am revenit acasă după ce am făcut liceul (o alegere cât se poate de neinspirată) şi Facultatea.

13 ani… Când au trecut? Nu ştiu. Au fost şi buni, au fost şi răi, au fost şi iluzii, au fost şi dezamăgiri, au fost şi împliniri.

Da, au trecut 13 ani. Pur şi simplu.