THE MAKING OF „AMENDAMENTUL DAWSON”

Altfel spus, povestea din spatele poveştii. Sau povestea poveştii, cum vă vine mai la îndemână. Şi a romanului, şi a povestirii cu acelaşi nume.

Ideea romanului mi-a venit, aproape, din senin. În timp ce lucram la mult mai amplul roman „Predestinare genetică”, roman care-l are în centru tot pe Dawson – congresmanul care face ce face şi scutură lucrurile din temelii, chiar dacă, uneori, consecinţele nu sunt foarte faste, nici pentru el şi nici pentru restul lumii – mi-am dat seama că „Predestinare genetică” este o lucrare mult prea amplă pentru a ataca, folosindu-mă de ea, editurile din România. Nu eram, la acea vreme, decât ceva mai puţin decât un ilustru necunoscut, adică un necunoscut, pur şi simplu, de care nu auzise nimeni (sper din inimă că acum e altfel) şi care, colac peste pupăză, nu publicase nici măcar o povestire. Cam greu să înmoi pe cineva să publice un roman în trei volume, aşa, ca debut literar, nu? Prin urmare, trebuia s-o iau ceva mai domol şi atunci m-am apucat de… „Colţi” (devenit „Colţii”). Şi, într-o zi, pe când mă supuneam rigorilor navetei, am intrat în vorbp cu un coleg de suferinţă, care avea un of ceva mai vechi. Egalitatea dintre oameni, pe tărâm politic şi nu numai. După părerea respectivului, numai elitele intelectuale ar avea dreptul să conducă lumea.

Şi atunci a izbucnit scânteia. Dawson are multe lumii de dat, nu numai un roman în trei volume. Oricât ar părea de puţin probabil, şi Adrian Năstase a avut o parte de contribuţie. Până să ajung acasă, deja mi-am amintit că, atunci când a fost arestat Andrei Gheorghe, pentru posesie de ceva droguri, Adi – pe care l-aţi mai întâlnit pe blog – a spus ceva de genul că arestarea individului a fost o gafă. Ce am înţeles şi mi-a folosit din declaraţia asta a fost că unii sunt mai egali decât alţii. Adică unora e permis ce altora e interzis doar pentru că sunt mai înzestraţi decât alţii, deşi Constituţia spune clar că nimeni nu e mai presus de lege?

Şi, până la destinaţie, a trebuit să suport întrebările retorice ale colegului (sincer, a fost mai degrabă un monolog, el întreba, el răspundea, el oferea soluţii; un fel de Gică Hagi). De ce pentru aceeaşi infracţiune unii intră în puşcărie şi alţii nu? De ce pentru unii dintre bolnavi sistemul are bani iar alţii mor cu zile? De ce ajung în funcţii publice numai incompetenţi? De ce un vot egal un vot? De ce „Proşti, dar mulţi” are mai multă trecere decât „Mulţi, da’ proşti”?. De ce…?

Ei bine, când m-am dat jos din microbuz, deja planul „Amendamentului Dawson” era creionat în cea mai mare parte. Pe Dawson, ca personaj, îl aveam deja şi vă pot spune cu mâna pe inimă că-mi este relativ simpatic (având în vedere politicienii din viaţa de zi cu zi cu care am reuşit să-l compar, nici nu e greu). E cam lipsit de ipocrizie – pentru el nu există egalitate, indiferent cât ar încerca politicienii să ne convingă de contrariu (ei înşişi sunt o dovadă că nu există egalitate). Şi Dawson se implică, fie că ne place sau nu. Şi, mai mult decât orice politicia, se supune legii (n-o să vedeţi asta prea curând în România). Dawson recunoaşte cu seninătate că sistemul pus la cale de el nu e perfect, ci perfectibil, dar că trebuia început de undeva. Îşi asumă greşelile, dar nu are intenţia să stea pe loc, mereu în mişcare, mereu în slujba naţiunii. „Nu pot spune că-mi place ceea ce fac dar cineva trebuia s-o facă şi pe asta. Şi mă bucur că eu sunt ăla”… Cam ăsta e Dawson (pentru lămuriri suplimentare vă invit să consultaţi volumele seriei „Predestinare genetică”, ocazie cu care o să aflaţi şi povestea numelui lui Dawson (cam sinistră, e drept, dar adevărată)).

Decorul a fost stabilit de la bun început. Catacombe şi canalizări dezafectate, astfel termenul de „subteran” este mai bine acoperit. Iar personajele au apărut unul câte unul. Eroul principal, cam şters, aşa cum sugerează şi încadrarea în ierarhia Dawson. Vânători de recompense – recunosc că mă atrage subiectul.

Pentru mine, „Amendamentul Dawson” mai mult decât o încercare pe tărâm literar, a fost şi posibilitatea de a mă aventura pe tărâmuri pe care nu le explorasem până atunci şi nici nu intenţionasem. A fost prima mea întâlnire cu proza scurtă. La început a fost provocarea lansată de Michael Haulică -aşa e, Michael este omul care mişcă şi oamenii, şi lucrurile în direcţia potrivită – de a scrie o poveste pentru Nautilus. O provocare la care am răspuns cam greu, dar am răspuns. Şi, după ce am făcut-o, am descoperit proza scurtă. Drept dovadă, am în CV un număr de proze scurte. Şi încă mai vin.

 Oricât ar părea de puţin probabil, povestea a fost scrisă după roman. Şi mi-a dat cumplite bătăi de cap; ore întregi în faţa calculatorului pe ecranul căruia nu puteam citi decât titlul. Şi nimic mai mult. Dar, până la urmă, mi-a reuşit (am convingerea asta, aşa e). Şi, odată pornită avalanşa, e cam greu de oprit.

O reacţie la „Amendamentul Dawson” citiţi aici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *