Colţii

THE MAKING OF „COLŢII”


Romanul, thriller, coltiiRomanul „Colţii”
, romanul meu de debut, a avut o geneză mult mai complexă decât se poate bănui.

Acum vreo doisprezece anişori, cam pe la sfârşitul mileniului trecut, presa din Botoşani prezenta cu surle şi trâmbiţe cazul unui inginer niţel cam dereglat care, ca tot omul, avea o pasiune şi nişte prieteni. În cazul lui, pasiunea se îmbina de minune cu prietenii, nişte superbe exemplare canine, care beneficiau de o dietă specială. Cât de specială, se poate afla din carte (că doar nu spune The making of chiar totul). Cazul a făcut vâlvă nu numai pe plan local, ci şi naţional (Jurnalul Naţional i-a dedicat o jumătate de pagină). Tipul de la Botoşani era peste tot. Prin ziare, la ştiri, pe teletext. Ba, la vreo săptămână după se vorbea deja de ecouri internaţionale; presa de peste ocean se semnalase şi ea.

Ei bine, cu atâta vâlvă mediatică, ideea nu a venit imediat. Dar într-o zi, nu mult după aceea, am efectuat o vizită la Botoşani. Cu alte treburi. La un moment dat, stând de vorbă cu un prieten, aproape că am călcat pe câine. Un câine imens, rasa ciobănesc german, cunoscut şi sub numele de câine lup. Era legat de o conductă de gaz metan şi avea o botniţă turtită aşa că nu-mi făceam mari speranţe în protecţia oferită de aceasta. Şi pe când eu şi cu prietenul meu ne dădeam cu părerea despre câine, a apărut şi stăpânul. Ghiciţi cine era? Aţi ghicit, evident. Era individul care stârnise vâlva în presă, iar câinele pe care era să-l calc pe picior era căţeaua şefă a haitei. Individul era leit pozei care-i apăruse prin ziare. Avea chiar şi cizmele de cauciuc galben şi, în combinaţie cu lupoaica de lângă el, arăta, într-adevăr, înfricoşător.

Prietenul meu, care nu prea citea ziarele şi mare amator de câini de rasă, i-a făcut o ofertă pentru lupoaică. Nu cred că mai e nevoie să scriu că lupoaica nu era de vânzare. La plecare, bunul meu amic a călcat pe coada căţelei şi puţin a lipsit să nu fie făcut arşice. El s-a ales cu pantalonul sfâşiat iar eu cu o poveste pe care am început s-o aştern pe pixeli de îndată ce am ajuns acasă.

Iniţial, romanul meu purta numele de „Haita” şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, acţiunea se desfăşura în America. Dar, după vreo cincizeci de pagini, mi-am dat seama că ceva nu mergea (cârcotaşii vor spune că nimic nu mergea şi oricum n-a ieşit nimic). Aşa că am abandonat ideea vreo câţiva ani. Când ceva nu merge, nu are rost să insişti. Până la urmă fie dispare, fie se repară de la sine.

Ei bine, după o pauză consistentă, m-am reaplecat asupra încercării mele iniţiale. Pauza a prins bine, ideii i s-au adăugat idei. Am mutat acţiunea în Rusia şi acum, când scriu The Making Of (şi nu numai) am oarecare regret că nu am plasat evenimentele în România. Poate că aşa ar fi fost firesc, dacă de aici am cules sămânţa, aici i-am cules roadele, aici trebuia s-o plantez.

Apoi am schimbat titlul. „Haita” suna cam banal. „Colţi” suna mult mai bine (şi nu numai eu am fost de acord cu asta). Cam ca „Fălci”. Suna ca şi cum ai da cu barda. Dar pe la editură s-au mai adăugat un „i”. Am aflat de existenţa lui când am văzut coperta — sau poate abia atunci l-am remarcat, nu mai contează. După o discuţie cu Andrei Ruse şi Mirela Neculcea, a rămas „Colţii”. Ei, cam asta este, pe scurt, povestea. Sper să fie de folos şi să nu strice ziua nimănui.

2 thoughts on “Colţii”

  1. Chiar nu strică nimănui. Am citit cartea și mi-a plăcut foarte mult, este foarte realistă și foarte bine scrisă, mai vreau ceva de genul ăsta. Vă invit să citiți recenzia mai lungă la ‘Colții’ când va apărea, în Suspans, pe la jumătatea lunii aprilie, sper să iasă ceva bun, deocamdată doar am scăpat câte ceva în ultima postare de pe FanSF, la ‘Ce Citește Liviu’. Cât despre ‘Amendamentul Dawson’, îl voi citi, deși SF-ul social sau care se ocupă de așa ceva, gen John Brunner sau, mai nou, ‘DemNet’, nu prea mă atrage. Chestie de gusturi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

cititor, scriitor, editorialist, profesor… si mai vedem noi