În sângele tatălui

THE MAKING OF „ÎN SÂNGELE TATĂLUI”

Să spun că geneza romanului „În sângele tatălui” a fost un chin este la fel de fals cu a spune că totul a fost extrem de simplu. Pentru că a durat ceva. Din toate punctele de vedere. A durat mult până să încep să-l pun pe hârtie (mai exact, pe ecranul calculatorului). A durat mult până să-l finalizez şi, da, a durat ceva până să-l public. Dar nu pot spune că a fost greu, ba dimpotrivă. A fost plăcut. Nu la fel de lăcut ca o mulţime de alte activităţi (îi pot vedea deja pe obsedaţii sexuali zâmbind şi da, le dau dreptate).

Prin liceu (a trecut ceva de atunci, e evident şi pentru mine) am chiulit să trag o fugă până în oraş – la cel mai propriu mod, oraşul era la vreo cinci kilometri  – pentru a viziona „Tăcerea Mieilor”. Nu ştiam cu ce se mănâncă, dar auzisem că e tare, foarte tare. Şi, într-adevăr, aşa a şi fost. Foarte tare, frate (aceeiaşi obsedaţi la care am făcut referire mai devreme l-au botezat „Plăcerea Mieilor”).

A fost primul film pe care l-am văzut care avea în centrul atenţiei un criminal în serie (nu uitaţi, am făcut liceul pe la începutul anilor ’90, când şi un videorecorder era o adevărată comoară la casa omului). Şi m-a surprins faptul că l-am simpatizat pe Hannibal Lecter deşi, omeneşte vorbind, nu ar fi trebuit s-o fac.

De mult mă chinuia talentul cu scrisul, dar atunci, abia ieşit din sală, mi-am spus că trebuie să scriu un roman cu criminali în serie. Şi, multă vreme, spus a fost. O promisiune frumoasă care, ani de zile, a rămas la acelaşi stadiu, adică nimic. Pur şi simplu, ideea nu voia să vină, chiar dacă o chemam.  Şi asta în ciuda faptului că am început să mă documentez despre criminalii în serie şi am văzut şi răs-văzut „Tăcerea Mieilor” (nu pierd niciodată vreo ocazie să-l revăd) şi cam ce se mai putea.

Degeaba. Inspiraţia este un oaspete capricios care vine pe neanunţate şi pleacă fără preaviz.

Până într-o seară, acum vreo opt ani, cam după miezul nopţii, când, butonând telecomanda în căutare de ceva suportabil, am ajuns pe Discovery. Şi am prins ultimele vreo zece secunde dintr-un reportaj despre un criminal. Mai exact, am prins o singură frază. „… Din păcate, pledoaria avocatului nu a putut convinge juriul privind predispoziţia genetică spre fapte violente a clientului său. Prin urmare, a fost condamnat la moarte”. Şi bang! genericul de final (nu înainte de a preciza pe unde e încarcerat, în ce fel de celulă, chestii de-astea).

A fost scânteia care a aprins pulberea acumulată în ani şi ani de zile. Predestinare genetică. Aveam un nume, aveam o acţiune. Aveam şi personaje. Pregătite din timp, dar pentru care nu găsisem încă o acţiune onorabilă.

Şi m-am apucat de scris. De la început am mers pe vatianta cu trei părţi. Sau trei cărţi. Sau trei volume. Chiar ceva, ceva dintr-o trilogie. De ce nu? Oricare variantă mi se părea posibilă, trei să fie.

După ce am terminat primul volum (carte, parte, ce-o fi fost), am decis să mă opresc. A fost punctul de cotitură în cariera mea de scriitor. Nu eram hotărât dacă mai trebuie să continui sau dacă să mă opresc. Pentru totdeauna. În fond, îmi doream de multă vreme să fiu scriitor, dar până atunci m-am ales numai cu dorinţa. Şi, mai ales, mă întrebam dacă voi deveni scriitor. Una este să-ţi doreşti, cu totul altceva să şi poţi. Cu toţii putem scrie, dar de citit, uneori nici noi nu avem răbdarea s-o facem, să ne recitim „capodoperele”. Şi atunci să cerem asta de la alţii?

A fost momentul când am finalizat primul volum şi când mi-am pus întrebarea „Voi mai avea răbdarea să pierd câte cinci-şase ore pe zi, scriind, citind şi ştergând într-o veselie doar pentru a mai adăuga ceva în sertar?” (Sincer, aveam sertare pline de chestii începute şi lăsate baltă, mai am şi acum).  Şi mi-am promis că, dacă Predestinare genetică  nu va atrage atenţia nimănui, voi lăsa scrisul pe seama celor care se pricep. Adică voi abandona total scrisul. Chiar aşa.

Am făcut rost de numărul de telefon al lui Michael Haulica şi l-am sunat. Şi el mi-a dat adresa de mail unde i-am trimis primul volum. Asta în condiţiile în care  încă nu scrisesem un cuvânt din al doilea sau al treilea. Şi m-am pus pe aşteptat. Şi am aşteptat ceva.

Fără falsă modestie, am apelat la cel mai bun, la omul care poate alege ce e foarte bun de restul, la omul care ştie, mai întâi de toate, ce este literatura bună şi chestia care nici măcar nu se poate numi literatură, şi, desigur, care face ordine în literatura SF de pe la noi (nu degeaba i se mai spune pe la colţuri Guru sau Torquemada). Eram convins  (şi sunt încă) de faptul că dacă o carte primeşte avizul lui Michael Hăulică atunci merită citită. Şi, pe data de 1 iunie 2006 m-am întâlnit cu Mike la Bucureşti iar el mi-a spus… Ce mi-a spus, asta ţine de el să vă spună sau nu şi vouă. Se poate bănui, de vreme ce m-am apucat de lucru. Şi, după ceva timp, am scos-o la capăt, timp în care am mai comis şi  Amendamentul Dawson.

Volumele doi şi trei au venit simplu. Şi nu prea. Au fost momente când totul mergea bine, când puteam scrie şi zece pagini fără să mă opresc, dar şi săptămâni când o singură expresie se lăsa aşteptată mai ceva decât Godot. Dar au venit.

Şi numele lui Dawson mi-a venit tot aşa, de pe la televizor (şi dacă ştiţi cât de puţin timp petrec în faţa ecranului dar se pare că trag foloase zdravene de aici). Un reportaj (alt reportaj? obsedaţii se vor întreba iar ce şi cum) despre un orăşel din Yukon unde amatorii de ciudăţenii puteau să încerce senzaţii tari şi, mai ales morbide pentru doar cinci dolari. Tari, de la tăria alcoolului din „Sour Toe Cocktail”. Ei bine, şi unde e morbidul? Păi, cum să vă spun, dacă  cei mai mulţi dintre noi nu dăm înapoi în faţa unui pahar de tărie (sau, şi mai bine, mai multora), nu cred că sunt prea mulţi amatori care să bea un cocktail compus, printre alte ingrediente, şi un deget de om. De la picior (oare chiar contează asta?). Acum e destul de morbid? Că degetu’ în cauză trebuie atins cu buzele. Nu insist asupra „Sour Toe Cocktail”. Nu mă întrebaţi dacă aş bea sau nu aşa ceva. Nu despre asta vreau să scriu în rândurile de aici. Dar atunci mi-a venit ideea să-mi botez astfel congresmanul. Dawson. Are ceva din savoarea unui deget de la picior, amputat şi servit pe post de ingredient principal într-un amestec de băuturi. Sună morbid dar există. Şi oraşul Dawson, şi „Sour Toe Cocktail” şi oameni ca Dawson. Doar că oamenilor ca Dawson nu li s-a oferit încă portiţa să schimbe lumea aşa cum se întâmplă în cărţile mele. Încă.

Ei, cam asta a fost „Making of” pentru prezenta serie. Ar mai fi, desigur, câte ceva de spus, dar nu vreau să mă întind pe un spaţiu mai mare decât cartea în sine.

P.S. A, şi ar mai fi ceva. În momentul în care primul volum se îndrepta spre  pre-press, mi-a venit ideea să-i spun „În sângele tatălui”. Sună mai bine decât „Predestinare genetică”. Imaginaţia nu are limite. Doar că, cel mai adesea, se lasă aşteptată.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

cititor, scriitor, editorialist, profesor… si mai vedem noi