THE YEAR’S BEST FANTASY AND HORROR – 3

EDITURA NEMIRA

Pe coperta a patra, una dintre recomandări, făcută de Interzone, afirmă că „volumul de anul acesta a fost impresionant, depăşindu-le ca valoare pe cele din ultimii doi ani”. După ce am citit şi primele două volume ale antologiei (despre ele, cât de curând, deocamdată sunt împrumutate şi ştiţi cam cât durează împrumutul la români, mai ales la moldoveni) pot spune că nu Interzone nu a făcut risipă de laude, ba dimpotrivă. Şi, dacă aici mai adaug că primele două volume mi-au plăcut la nebunie, înseamnă că cel de-al treilea m-a dat pe spate. Foarte bun, din toate punctele de vedere. Din punctul de vedere al povestirilor selectate de Ellen Datlow şi colaboratoarele sale, din punctul de vedere al traducerii (Ana-Veronica Mircea, Roxana Brânceanu, Antuza Genescu, Laura Bocancios şi alţii), din punct de vedere al tehnoredactării, copertei, etc. Dar, chiar şi aşa, nu puteau să lipsească ceva bile negre.

Astfel, în anumite momente ale lecturii, volumul m-a făcut să mă gândesc la un sendviş făcut pe dos. Adică nu după metoda consacrată pâine-carne-pâine ci carne-pâine-carne. De ce spun asta? Pentru că povestirile de la început sunt bune, cele de la mijloc ceva mai subţirele şi-şi revine spre final (chiar dacă de vreo două ori mi-a trecut prin minte şi imaginea unei tartine, gem deasupra, pâine arsă dedesubt).

Şi farmecul antologiei mai derivă şi din amestecul de Fantasy cu horror, trasformând povestirile într-un fel de Kinder Surprize. Până nu citeşti, nu-ţi poţi da seama dacă e vorba de fantastic sau groază, un element de suspans bine venit şi bine exploatat (sunt convins că Ellen Datlow putea face o foarte bună antologie doar horror sau doar fantasy, dar a ales această cale de mijloc pentru plăcerea noastră, a cititorilor, doar pentru noi).

Ei, dar şi câteva cuvinte despre povestiri, că de-aia e antologie.

Prima poveste, Frumoasa fiică a lui Pol Pot, de Geoff Ryman, ne duce în Cambodgia, acolo unde „oamenii sunt obişnuiţi cu stafiile”. Şi descoperim că proverbul românesc „Părinţii mănâncă aguridă iar copiilor li se strepezesc dinţii” este mai mult decât o vorbă de duh aruncată la supărare (sau beţie, de ce nu?). Păcatele tatălui ispăşite într-o anume, măsură de fiică – autorul ne tot atrage atenţia pe parcurs că nu e decât o poveste, inventată de la un capăt la altul. Da, dar o poveste frumoasă, cu un final pe măsură. În fond, e vorba despre fiica lui Pol Pot şi nu despre el însuşi.

Primele săruturi dincolo de mormânt, de Nik Houser pendulează neîncetat între cele două genuri cuprinse în antologie. Şi, pe alocuri, este presărată cu un umor nebun. Eroul, nemângâiat de pierderea lui Art, cel mai bun prieten, află că va trebui să se mute la alt liceu. Numai că (da, se poate, chiar şi în America şi în alte părţi) transferul are loc din eroare. Una cumplită, dacă ţinem cont de cine a fost transferat în locul lui Henry la şcoala de unde a plecat acesta. Un zombi trimis la un liceu normal şi un tip cât se poate de viu trimis la un liceu al morţilor. Ce ţi-e şi cu birocraţia asta. Dar Henry pare să se distreze de minune la liceul purgatoriului, mai ales pentru că-şi întâlneşte vechiul prieten şi are parte de cea mai neaşteptată poveste de iubire.

Găsit cel din urmă  de Cristopher Harman este cea mai potrivită pentru a aminti de copilărie, de jocurile de-a v-aţi ascunselea, când fiorilor jocului se adăugau fiorii propriilor noastre  spaime. Da, citind Găsit cel din urmă mi-am amintit mai multe despre ascunzişurile copilăriei decât am făcut-o scotocind prin memorie. Câteva persoane se adună la o casă presupusă bântuită pentru a-şi da cu părerea. O incursiune în trecut şi, deodată, mai mult decât atât.

Aşa cum Găsit cel din urmă mi-a amintit de copilărie, Licoarea nopţii  mi-a amintit de liceu. Nu chiar, nu chiar aşa cum e în poveste, dar acolo m-a dus gândul. Eroul povestirii, un tânăr în putere, trebuie să-l ajute pe bătrânul Witzer să dea jos din copac beţivii. Da, chiar aşa, să dea jos beţivii din copac (şi aici mi-am adus aminte de profesorii mei de la liceu, cei mai mulţi, nu toţi. Tot beţivi, numai că nu dormeau în copaci, dar, de reţinut, tot beţivi). Dormitul în copaci de datorează  unei licori ciudate, distilate din coacăzul morţii, din care nu pot gusta decât şapte oameni într-un an, aleşi prin tragere la sorţi. şapte oameni care vor avea parte de cea mai bizară experienţă a vieţii. Şi, de aici s-a zis cu asemănarea cu liceul de veche amintire Şendriceni. Povestea ia o întorsătură zdravănă şi zâmbetul mi-a îngheţat pe buze. Pentru că unul dintre cei aleşi de noroc se întoarce din lumea în care a plecat cu ceva. Ceva ce n-ar trebui să se afle în lumea noastră.

În casa celor şapte bibliotecare, de Ellen Klages, cineva îşi plăteşte datoria înregistrată pentru o carte nereturnată cu propriul copil. O fetiţă, care va creşte mare sub îndrumarea celor şapte bibliotecare. O poveste înduioşătoare, menită să descreţească frunţile după Licoarea nopţii.

Desigur, ar mai fi multe de spus. Şi încă multe de povestit. Dar simt că trebuie să mă opresc aici, sau pe aici, mă rog. Pe la părţile de coajă arsă şi cam greu de înghiţit şi digerat am notat Hăţişul. Scurtă, scurtă dar greu de priceput. Şi Popasul  se încadrează tot pe-aici, deşi şi numele şi începutul sunt promiţătoare. Nu mi-au plăcut, dar asta nu înseamnă prea mult. Să spunem că nu sunt pe gustul meu. Doar atât în ceea ce priveşte bilele negre. Sper, din inimă, ca iniţiativa editurii Nemira de a publica antologiiile lui Ellen Datlow  nu se va opri la volumul 3.

Prezentarea acestei cărţi a fost oferită cu sprijinul librăriei online libris.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *