Tot despre Sieranevada. De Cristi Puiu. Mai era ceva de spus…

Uneori, să-ţi spui părerea sincer implică anumite riscuri. De pildă, să fii etichetat drept prost sau incult. Sau ambele, la care să se adauge o consistentă glazură intitulată „răuvoitor”.

Cu cronica privitoare la „filmul” Sieranevada regizat de Cristi Puiu mi-am cam aprins paie în cap. Unii dintre cititori mi-au mulţumit pentru sinceritate, adăugând că i-am scutit de o dezamăgire. Sau o vizionare pe care intenţionau să o efectueze dar despre care şi-au dat seama că nu i-ar fi ajutat cu nimic. Alţii nu au rezistat tentaţiei de a mă trage de urechi. Un nene mi-a spus că, de vreme ce aveam asemenea regizori şi asemenea filme, ce nevoie mai avem de cronicari de film.

Mi s-a atras atenţia că, de vreme ce nu am stat până la sfârşit, nu prea e cazul să-mi dau cu părerea. Şi, desigur, am fost întrebat cine sunt eu de să mă pricep la filme?

Cine sunt eu? Bună întrebare… Aş putea să vorbesc despre mine destul de mult; am pretenţia că mă cunosc cel mai bine. Mai bine decât mă cunosc cei care au pretenţia că mă cunosc. Dar o să spun doar atât.

Sunt omul din sală, ăla care dă bani să vadă filme. Adesea sunt singurul om din sală dar asta nu mă deranjează. Faptul că oamenii nu se mai înghesuie pe scaunele sălilor de cinema nu mă determină să „mă dau cu lumea”. Sunt omul care dă bani pe bilet – nu pot spune că sunt omul care stă la coadă pentru pomenitele bilete deşi nu m-ar deranja să o fac. Sunt cel care, înaintea, în timpul şi după proiectare încearcă o emoţie, fie ea numită aşteptare, dezamăgire sau încântare.

Sunt devoratorul de filme la care visează orice regizor, orice scenarist. Dar sunt şi coşmarul lor. Pentru că dacă nu-mi place un film, ţin minte treaba asta. Şi când văd un nume care m-a dezamăgit pe afiş îmi găsesc altceva de făcut. La câte alternative există nici nu-mi este greu.

Nu poate să-mi placă filmul lui Cristi Puiu pentru că mi-au spus alţii că e bun. Am dreptul la părerea mea, la emoţiile mele, trebuie să decid eu dacă îmi place, nu pot s-o facă alţii pentru mine.

Am fost acuzat de fascism cultural, că ruinez în faţă manifestările artistice pe care sunt prea prost să le înţeleg. Şi dacă sunt prost, cel mai bine ar fi să stau în banca mea. Că pentru asta sunt băncile, pentru proşti. Să stea în ele, eventual să adopte poziţia mutului, să nu deranjeze cu intervenţiile lui inutile şi neavenite.

Cum pot să-mi dau seama că un film e de rahat dacă nu am stat până la final?! Să facem o comparaţie nevinovată. Dacă vrei să afli ce gust are căcatul dintr-o găleată, e de ajuns să guşti cu o linguriţă, nu e cazul să bagi pe gât toată găleata. Dacă cineva înghite, totuşi, întreaga cantitate de căcat din pomenita găleată înseamnă că i-a plăcut.

Mie nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut deloc filmul. Am tras concluzia după aproximativ cincizeci de minute. Nu m-am simţit obligat faţă de nimeni să stau până la final. Dacă nu s-a întâmplat nimic notabil până atunci era de presupus că n-o să se întâmple nimic până la final.

Lipsea intriga – chestia aia fără de care nu se poate – lipsea punctul culminant. Lipsea povestea, era prea puţin din ceea ce se pot numi personaje. Lipsea coloana sonoră. Lipsea ceva care să lege ce se întâmpla pe ecran cu precizarea că acţiunea din film se petrece la trei zile după atentatul de la Paris. Văicărelile individului care poza în adept al teoriei conspiraţiei nu sunt liantul necesar. Nici pe departe. Lipseau prea multe din lucrurile pe care le aştepţi de la un film dar, mai presus de toate, lipsea povestea. Ce film este acela care nu are în spatele lui măcar o poveste? Poanta de la final pe care nu am avut răbdarea să aştept să mi se servească? Aia cu „Vorba lungă este sărăcia omului?”. Pentru asta merită să pierzi trei ore din viaţă privind la un ecran pe care se derulează un film insipid şi lipsit de orice atractivitate?

Trebuie să laud filmul în maniera personajelor din „Hainele cele noi ale împăratului”? Adică să mă dau cu lumea de teamă că dacă văd altceva decât restul o să fiu luat de prost?

Încă o dată: NU MI-A PLĂCUT FILMUL! N-are de ce să vă placă nici vouă. Dacă vă place aşa tare, mergeţi şi-l vizionaţi de trei ori într-o săptămână. Lăudaţi-l voi dar nu-mi puneţi pumnul în gură mie. Ce o să mai faceţi? O să spuneţi despre cei care au ieşit ca din puşcă din sală după nici jumătate de oră – şi nu erau puţini – că habar nu au pe ce lume trăiesc? Că sunt proşti?

Oamenii au vrut să aibă parte de o experienţă, de o emoţie. Pe care nu au simţit-o. Aşa că au plecat. Mă întreb de ce eu am mai răbdat încă douăzeci de minute…

Parcă mai bună era o bere. De asta am băgat şi fotografia…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *