Un curs de formare. Unul foarte (in)util…

Cu ceva ani în urmă prin şcoală ne-am trezit cu o pretinsă formatoare. Care ţinea neapărat să ne predea un anume curs – am şi uitat despre ce anume e vorba. Un curs care o să creeze aşa o revelaţie în capetele noastre de profesori că o să ajungem la concluzia că degeaba ai facultate şi vreo zece ani de experienţă dacă nu ai  patalama care să ateste că ai parcurs cursul respectiv.

Personal am strâmbat din nas. Erau ceva ani de când chestiile astea numite pompos cursuri de formare nu-mi mai stârneau entuziasmul suprem. Mă rog, dacă vrea băbătia… Că despre o băbătie era vorba. Una sărită de pensie dar care pretindea că e încă în putere. Pe tărâm didactic, să fim bine înţeleşi.

După ce am aflat cum stă treaba cu cursul respectiv i-am spus doamnei în cauză că nu mă interesează.

Ceva de genul:

-Doamnă, anul trecut am susţinut Gradul II, m-am înscris la Gradul I,  am acumulat suficiente puncte şi credite până acum, prin urmare chiar că nu-mi este de folos cursul dumneavoastră…

Încercam să subliniez că nu am nevoie de prea multe variante de perfecţionare de vreme ce eram înscris la Gradul I.

Dar ţi-ai găsit să mă înţeleagă. Mamaia, cu nume care avea o terminaţie latinească, nu şi nu! Domnule, ai nevoie de cursul ăsta…

Nu ştiu exact cine era în mai mare nevoie. Eu aveam nevoie de curs sau ea de cursanţi?

La un moment dat am început să mă trezesc cu ea pe la ore, că domnule, gândeşte bine, ai nevoie de curs. Ştiu eu mai bine ca dumneata. Vino la curs! Vino la curs odată!

Ştiam şi eu destul de bine, dar parcă puteai să lămureşti creatura? Până la urmă, mai mult să scap de gura ei şi pentru că încă aveam în oase mult prea mult bun simţ am acceptat. Extraordinar curs, deosebite abilităţi… Bătrâna a jucat cu noi, profesorii, un fel de scaune muzicale, ne-a pus să desenăm copaci, chestii de-astea. Nimic util. Sau aproape. Numai că ceea ce era util nu era deloc nou. Eram sătul de ani de zile de „noutăţile” lu’ madam „ea”, aşa cum i se termina numele.

Pe urmă ne-a pus să facem un portofoliu. Care mi-a luat mai bine de o săptămână. Efort susţinut. Cel puţin madam „ea” s-a declarat mulţumită în cazul meu. Din prima, pentru că majoritatea colegilor au trebuit să refacă portofoliile. Seriozitate, competenţă, cine mai era ca mătuşa?

Apoi a venit partea interesantă. Când unii dintre colegi, presaţi de nevoi urgente, s-au interesat de diplome, adeverinţe, ce anume mai presupunea să poţi demonstra că ai trecut prin moara lu’ madam „ea” au aflat că mai trebuie să aştepte. Mamaia ieşise la pensie – de data asta pe bune – n-o mai interesa nimic, cică nici nu mai voia să audă. Foştii colegi ai madamei s-au spălat repede pe mâini. Păi dacă aţi făcut cu „ea”…

După ceva ani, au sosit şi diplomele. Când punctele pe care le presupuneau erau deja expirate. Mie personal oricum nu-mi fuseseră necesare, dar alţi colegi îşi puseseră nădejdea în ele.

Treabă românească. Bine măcar că buclucaşul curs a fost gratis…

 

2 păreri la “Un curs de formare. Unul foarte (in)util…”

  1. Ma bucur ca exista macar un profesor care spune lucrurilor pe nume. In general domeniul educatiei este renumit pentru ipocriyie si ipocriti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *