Un om cu probleme şi mai multe cataloage

În învăţământ există probleme. Ca în oricare al domeniu, nimic nou sub soare sau ceva care să uimească, având în vedere în ce ţară trăim şi de cine este condusă. Dar partea cea mai hidoasă şi care are repercursiuni cumplite sunt oamenii cu probleme din educaţie.

Oameni care au probleme la cap. Şi nu vorbesc de câte un porumbel sau doi – fiecare avem câte o păsărea sau două la mansardă, ci vorbesc de stoluri întregi.

Presimt că voi fi iar luat în şuturi de către o parte a „publicului fidel” dar nu-mi pasă. Nu-mi mai pasă. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume. Sau măcar să le spună pe acel nume pe care îl vede el.

Educaţia este departe de ideal, foarte departe de ceea ce avem nevoie noi, ca oameni, ca societate, ca mediu de lucru. Şi – chiar dacă în sistem există politica gunoiului ascuns sub preş uneori acesta e atât de mare încât nu-l poate ascunde nici măcar o prelată de dimensiuni industriale.

O colegă mai în vârstă – pentru care am un respect deosebit – mi-a povestit ce s-a întâmplat la câţiva ani după revoluţie într-un liceu din nordul ţării.

Halucinant sau nu – adică credeţi sau nu – dar doamna avea un coleg cu probleme psihice grave. Mai exact, omul avea, printre altele, şi schizofrenie. Printre altele…

Cu toate acestea nu doar că a fost admis să lucreze în învăţământ dar – de unde există asemenea prevederi criminale în legislaţie? – a avut prioritate în faţa colegei care a avut notă egală la examen. Deoarece în acele vremuri cine făcea dovada unui handicap avea întâietate. Aş fi înţeles dacă era vorba de nişte probleme fizice – pe bune, în urmă cu câţiva ani am cunoscut un excelent profesor de matematică pensionar care şi-a trăit viaţa în cârje din cauza poliomelitei contactate la 12 ani – dar un om cu probleme psihice?

Lumea ştia cam care e treaba cu domnul respectiv aşa că, pentru a nu-şi strica ziua (eventual cu vreo două peste ochi), colegii îi cam ignorau ieşirile. Lasă-l, domnule, în pace, doar ştii ce scrie pe actele lui…

Numai că într-o şcoală intervin momente în care nu poţi evita… inevitabilul. Vine sfârşitul de trimestru – cum era pe atunci – dar, domnul profesor nu numai că nu încheiase mediile, dar nici măcar nu avea note trecute în catalog. Ceea ce l-a determinat pe director – nu ştiu sigur dar pun pariu că în acele momente regreta enorm că se băgase în treaba asta – să-i atragă atenţia asupra perioadei în care se aflau şi despre faptul că nu se puteau preda SC-urile (Situaţiile Centralizate) din cauza lui.

Drept răspuns, dom’ profesor a făcut o criză de zile mari şi în clipa următoare s-a aruncat asupra cataloagelor. Nu să pună note. Le-a făcut ferfeniţă. Tot ce a prins a fost făcut bucăţi-bucăţele. N-au scăpat decât vreo două cataloage pe care diriginţii le-au salvat punându-şi integritatea fizică în pericol. La modul cel mai propriu…

În mod obişnuit  – nu putem spune normal deoarece dacă era o situaţie normală omul nu mai ajungea să predea la catedră – o asemenea ieşire ar fi fost urmată de chemat salvarea, comisie de anchetă şi ce se mai poate pentru ca în anul următor acel profesor să nu se mai prezinte la catedră. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Colegii au preferat să nu se pună rău cu crizatul şi au refăcut situaţia şcolară pe genunchi, la ceas de noapte. S-au cumpărat cataloage, au fost completate şi totul a fost trecut – oficial – sub tăcere. Pentru că nimeni n-a vrut să se complice, nimeni nu a vrut să se pună în pericol. Ce dacă, la o adică, pe individ l-ar fi putut apuca pandaliile chiar la catedră? Ce dacă strângea de gât vreun elev?

Bine că nu s-a întâmplat nimic. Până la urmă, în învăţământ, din păcate, cam asta contează. Că nu s-a întâmplat nimic.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *