Valorile educaţiei, apreciate sau suprasolicitate?

Ţin să precizez încă de la început. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. În foarte mare cunoştinţă de cauză şi scriu asta cu o oarecare umbră de regret.

Dar să intru în miezul problemei. Direct?! Nu, nu chiar, mai pe ocolite. O să fac o mică incursiune în trecut.

Pe vremea când eram elev am simţit pe propria mea piele ce înseamnă suprasolicitarea. Am învăţat carte pe vremea comunismului, când se învăţau şase zile pe săptămână, iar duminica, zi de relaxare, zi liberă, era atât de scurtă pentru atât de multe lucruri pe care nu le puteam face în timpul săptămânii. Cel puţin teoretic duminica ne aparţinea, deoarece se găsea mai mereu ceva de făcut.

N-o să ascund faptul că am fost un elev bun. Am învăţat, cu speranţa că învăţatul o să-mi asigure viitorul luminos de care se vorbea pe atunci. Dar, înainte de viitorul luminos, prezentul mohorât îşi cerea tributul.

Duminică de duminică eram solicitaţi la tot felul de olimpiade – vorbesc de elevii care învăţau, nu de toată clasa –  una mai importantă decât alta. Limba română, matematică, istorie, geografie, să le amintesc doar pe cele mai importante. Toată lumea trăgea de noi, cei mai buni din clasă, pentru a se obţine rezultate care să ducă faima şcolii până hăt, departe, dincolo de deal. Şi fiecare dintre profesori se comporta ca şi cum doar disciplina pe care o preda ar fi fost singura de pe faţa pământului. Învaţă să nu ne faci de râs. Uneori acestea erau singurele „indicaţii metodologice”. Nu contează cum, dar mai ales când. Învaţă să faci o figură frumoasă. Învaţă la lumina lumânării dacă trebuie (şi aşa şi învăţam, că se lua „corentul”). Dacă nu reuşeşti e vina ta. Dacă reuşeşti… Ghici cine e responsabil.

Apoi mai erau şi alte concursuri, plus niscaiva prezenţe la şedinţele de instruire cu pionierii. Brigăzi de elevi. Desene şi teatru şcolar, serbări şcolare duhnind mai mult sau mai puţin de iz politic.

La toate astea şi multe altele eram solicitaţi noi, cei mai buni din clasă. Mai puţin la fotbal, că acolo nu ne prea pricepeam, deşi fotbalul chiar ne plăcea. Acolo se pricepeau mai bine colegii care nu prea se omorau cu învăţătura, dar în schimb aveau timp pe care să-l dedice alergatului după minge. Şi nouă, „tocilarilor” ne-ar fi plăcut să marcăm golul victoriei, dar nu aveam nicio şansă. Ne lipsea antrenamentul, nu dorinţa. Dar când să te antrenezi? Când soarele te îmbia afară, pe teren, pregătirea pentru olimpiadă sau alte concursuri te ţinea în casă. Pe cine să alegi? Parcă aveai posibilitatea de a alege.

Aşa era pe atunci. Dar acum, din acest punct de vedere, este şi mai rău. Cu mult mai rău. Calendarul concursurilor şi competiţiilor, expoziţiilor, olimpiadelor de orice natură şi culoare este hidos de supradimensionat. Activităţile extraşcolare tind să acapareze tot timpul copiilor. Dacă aveţi curiozităţi statistice, o să observaţi că nu există nicio zi în care să nu se găsească ceva cu care să se suplienteze programul şi aşa prea încărcat al copiilor. Concursuri organizate de cine are şi nu are voie. Olimpiadele s-au înmulţit şi încă mai dau semne că o pot face în continuare. Expoziţii, concursuri de interpretare, desene pe toate surpafeţele posibile şi lista ar putea continua încă mult şi bine.

Toate se adresează elevilor. Toate! Căror elevi? Ei bine, cred că bănuiţi. Elevilor care învaţă. Elevilor de care trage toată lumea. Mergi la Olimpiada de mate, ce contează că nu ţi-ai revenit după cea de română şi de-abia ai terminat de colorat desenul pentru expoziţia aia cu nume ciudat, plus cele vreo două duzini de mărţişoare, plus felicitări, ce să faci, 1, 8 martie se mişcă aşa repede. Mergi şi la Fizică şi Chimie, că n-o fi foc, dar ce-ar fi să mai faci şi vreo cincizeci-şaizeci de păpuşi oribile din materiale refolosibile? A, şi mai este concursul de poezie, că tot eşti grozav la română, hai, bagă nişte versuri. Şi cu ocazia asta poate îţi repeţi rolul pentru piesa aia de teatru la care ai scris împreună cu colegii. Talent ai, motivaţie îţi mai lipseşte. Apropo, trebuie să vii neapărat şi la plantat copaci, că trebuie să ai în ce pune căsuţele de păsărele la care ai muncit… Mă rog, ce mă interesează când le-ai făcut, bine că le-ai făcut. Să te fotografiez cu ele şi să-ţi dau o diplomă, să ai ce arăta la nepoţi.

Şi acest monolog dictatorial continuă din septembrie până în iunie-iulie. Că sunt activităţi şi în vacanţă… Toate făcute cu şi pe pielea elevului. Care de cele mai multe ori este întins ca elasticul pentru a se obţine de la el o o arie de acoperire cât mai mare.

De ce s-a ajuns la această situaţie? De ce elevul talentat este implicat într-un număr din ce în ce mai mare în activităţi care mai degrabă îl epuizeză decât îl ajută să se dezvolte? De ce nu se merge pe un număr rezonabil de extra activităţi, care să nu împovăreze, care chiar să placă? Dacă tot sunt activităţi extraşcolare, de ce să nu-i lăsăm pe copii să le aleagă, să facă ceea ce le place? Vorbim de relaxarea orarului, de activităţi cât mai plăcute, dar asta se obţine cu un program atât de încărcat cu activităţi care, uneori, chiar nu le plac copiilor?

O vorbă bătrânească spune că în calul care trage se loveşte mai tare. Adaptată la sistemul educaţional, ar suna cam în felul următor. De la elevul care învaţă se cere totul. Să participe, să se implice, să-şi disponibilizeze puţinele resurse cronologice pentru activităţi care, pe termen lung, scurt sau mediu, nu-i oferă nicio satisfacţie.

Întrebaţi-i. Şi dacă veţi reuşi să le demonstraţi că, într-adevăr, vă pasă, răspunsurile lor o să vă surprindă. Şi o să vă spună ce le-ar place, într-adevăr. Da, cel mai mult le place să se joace, dar nu numai. Pentru că sunt copii şi nu-i putem abrutiza cu program mai lung decât al unui adult. Vor să fie copii, nu salahori pe ogoarele didacticii, sclavi în galeria punctelor.

Să încercăm să-i înţelegem şi să ne aducem aminte că, atunci când eram elevi ne-au plăcut sau nu anumite lucruri. Dar despre ele nu ne-a întrebat nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *