Viteazul de dinaintea războiului. Sau lecţiei

Personal îmi recunosc anumite limite. Ca profesor, ţin să precizez.

Cu ani în urmă, când mi-am început activitatea la catedră era groaznic. Orice era în măsură să-mi perturbe lecţia chiar asta făcea. Un camion care trecea pe drum, un elev lăsat de izbelişte care striga pe hol. În timp m-am adaptat dar tot mai există câte ceva care mă poate împiedica să dau randamentul maxim.

Într-o pauză discutam despre acest aspect cu colegii. Eu unul mă simt jenat de orice nu e la locul lui. De pildă, dacă îmi intră cineva în clasă în timp ce predau. Fie chiar şi un elev. Prezenţa directorului sau a unui inspector în spatele clasei mă inhibă într-o oarecare măsură. Mult mai puţin ca în tinereţe. Dar e ceva acolo care mă deranjează. Ceva care n-ar trebui să fie. Şi copiii reacţionează la fel când e cineva sau ceva în plus în clasă. Nu mai sunt chiar ei, se produce o schimbare în comportamentul lor.

În general, toată lumea de acord cu afirmaţia mea. Mai puţin un coleg care a început să proclame sus şi tare:

—Domnule, mie nu mi-e teamă de nimeni. Poate să vină şi ministrul în clasă la mine, că nu am niciun fel de emoţie. Nu mă mai sperie nimeni şi nimic. Eu niciodată nu regizeze lecţia cum am auzit că fac alţii. Mă descurc în orice condiţii…

Am încercat să-i explic omului că nu era vorba neapărat de frică ci de o anume perturbare care intervine atunci când în micul univers al clasei intervine o schimbare destul de importantă. Ceva care face ca lucrurile să nu se mai desfăşoare aşa cum e firesc.

Nu prea am avut cu cine discuta. Colegul o ţinea pe a lui. Nu se teme de nimeni; ce poate să i se întâmple?

După o zi sau două, lecţie demonstrativă la comisie. Protagonist? Nimeni altul decât neînfricatul. Care a dat cu bâta în baltă destul de zdravăn, după declaraţiile colegilor de comisie (eu, nefiind membru în comisia respectivă, nu am participat, nu aveam ce căuta pe acolo dar unele lucruri se află).

Însă colegul cel curajos a comis o greşeală ştiinţifică. Una care l-a inflamat pe un alt coleg care i-a spus verde în faţă că aşa ceva nu e scuzabil sub nicio formă.

Şi dacă ar fi scăpat numai cu asta, dar când ne-am întâlnit, n-am rezistat tentaţiei de a răsuci cuţitul în rană:

—Presupun că s-a întâmplat pentru că nu te duce mintea. Pentru că nu poţi spune că ai comis-o din cauza emoţiilor. Doar la tine poate să vină şi ministrul şi nu ai niciun fel de spaime, parcă aşa spuneai…

Să mai spun unde ne-a trimis pe amândoi?! Nu, am oarece pretenţii de la ceea ce scriu pe aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *